Maia sau Andrei, aceasta e întrebarea...

Au rămas zile numărate până la alegerile prezidenţiale din Republica Moldova. Probabil, fiecare a decis deja cu cine votează. Mai grea e dilema pentru electoratul proeuropean. Aceleaşi frământări, aceleaşi dubii din cauza fragmentării, a orgoliilor şi a incapacităţii de a fructifica prin compromis o şansă unică. Am aşteptat cu înfrigurare momentul când va fi anunţat candidatul unic al dreptei. Mai aştept încă, mai sper. Deşi tot mai clară este improbabilitatea desemnării acestuia. Dacă ar fi fost să fie, pasul se făcea până acum. PASul. Da, cu riscul de a fi învinuită de misoginism, hahaha, cred că pasul trebuia făcut de Maia Sandu. De ce? Voi încerca să-mi argumentez logica.

Evident, Maia Sandu este exponentul unei clase noi (multaşteptate!) de politicieni şi şi-a demonstrat calităţile de "jeleznaia knopocika" nu doar în perioada aflării sale în funcţia de ministră a educaţiei. Certificată e şi temeritatea, consecvenţa deciziilor sale, discursul inteligent şi tranşant. Este vizibilă şi susţinerea nedisimulată pe care i-o oferă unii politicieni din România şi, probabil, occidentul în general. Maia Sandu este sobră, elegantă, întotdeauna cu toate cuvintele acasă şi nu dă semne de vulnerabilitate, indiferent de situaţie. Dar... Maia Sandu nu este populară! Nu mă refer la notorietate, ci la celelalte sensuri ale cuvântului: ea nu are alura accesibilităţii, nu poate fi înţeleasă cu uşurinţă de oricine, nu recurge la discursuri simple, nu o interesează să se bucure de simpatia poporului, să se bată pe burtă cu cineva, etc. Elitismul ei este o caracteristică. Nici pozitivă, nici negativă, ci doar o caracteristică, care îi conturează tot mai clar electoratul: acesta circumscrie, în speţă, intelectualitatea urbană.
Andrei Năstase nu este opusul Maiei Sandu, a nu se interpreta astfel ceea ce voi spune. El a demonstrat cu brio temeritate şi neînfricare, este exponentul unei noi generaţii de politicieni, prestează un discurs inteligent. Nu în aceste calităţi constă diferenţa. Diferenţa e vădită în aspectul practic, al activismului, al impulsului energetic motivaţional, al capacităţii de a mobiliza, a convinge, a oferi speranţă şi încredere în schimbarea iminentă. Oricui. De la intelectual la ţăran, de la tânăr la vârstnic. Indiferent de etnie, simpatie politică (chiar geopolitică) şi apartenenţă religioasă sau de alt ordin. Altfel spus, Andrei Năstase e popular. El poate coagula incompatibilul şi are energie cât pentru zece, contaminându-i (pasional!) pe cei din jur cu virusul activismului social. Dacă e să consultăm atribuţiile Preşedintelui RM (în mare parte axate pe experienţă juridică), atunci Andrei Năstase este persoana potrivită pentru a le onora ca liant al grupurilor sociale, promotor al interesului naţional pentru toate categoriile de cetăţeni ai RM.
Maia Sandu, însă, fiind mai cerebrală, având studii exemplare în economie şi administrare publică, ar fi  excepţională în funcţia de prim-ministru. Argumentele sunt aici pe faţă, ţinând cont de personalitatea ei, descrisă mai sus.

Faptul că niciunul dintre cei doi preferaţi (cel puţin de mine) potenţiali victorioşi în campania prezidenţială nu cedează, este explicabil, dar nu contribuie la soluţionarea problemei. Timpul trece ireversibil şi Dodon (allias Plahotniuc)
jubilează din ce în ce mai abitir. Argumentul sondajelor nu ţine, căci egalitatea în scorul acumulat de către candidaţii noştri nu este chiar obiectivă. În sondaje nu se ţine cont de factori externi importanţi: 1. Andrei Năstase creşte în sondaje, chiar dacă în lupta pentru denigrarea lui sunt aruncate forţe diabolice, extrem de puternice, masive. 2. Imaginea Maiei Sandu (care nu este atacată, decât foarte uşor) este utilizată fără scrupule de aceste forţe în acelaşi scop - linşajul mediatic al lui Andrei Năstase. De ce? Pentru că de el se tem cel mai mult cei de care vrem să scăpăm cu atâta hotărâre. De Maia Sandu aceste forţe nu se sinchisesc. Vrem sau nu vrem, aceasta e realitatea.

Doar criminalii vor avea șanse să scape. Căci corb la corb nu scoate ochii.

În articolul precedent din săptămânalul "Cronica" vorbeam despre erorile genetice pe care le-am moștenit ca populație a actualei RM. Printre acestea enumeram obediența în fața autorității, teama de abandon și de sărăcie din care derivă actualele noastre caracteristici negative: lașitatea, ipocrizia, invidia, inacțiunea etc.

Scriitorul Vitalie Ciobanu mi-a sugerat să completez această listă neagră a defectelor cu ”infantilism și imaturitate cronică, de parcă am fi mereu bolnavi de rahitism”. Din toate acestea rezultă incapacitatea noastră de solidarizare masivă (în interes propriu, nu al altcuiva!), care ne joacă festa acum cum nu s-a mai pomenit altă dată, căci am ajuns să fim înrobiți de un proxenet, căruia nu-i găsim ac de cojoc cu toate protestele organizate de mai bine de un an. Ar fi ridicolă, ar fi un subiect de comedie burlescă, dacă nu ar fi atât de tragică situația politico-economică actuală. Dramatismul ei vine nu doar din pauperizarea cetățenilor, criza demografică și procentul îngrijorător de sinucideri, inclusiv infantile. Ci, mai ales din faptul, că după aproape 25 de ani de democratizare chinuită, redevenim un stat polițienesc, dictatorial.

Cu poliția am avut de furcă pe timpul grevei jurnaliștilor de la Teleradio-Moldova în 2004. Un anchetator, numele căruia nu-l voi da, în speranța cu nu lucrează și pentru Plahotniuc, m-a citat într-o bună zi și am mers în biroul său pentru interogatoriu. Era un bărbat tânăr, chipeș, inteligent, cu bune maniere. M-a invitat să stau jos și mi-a pus niștre întrebări în legătură cu scopul grevei noastre. Acestea s-au epuizat repede, și, într-un final, vădit stingherit, bărbatul a dat agasat cu mapele de masă și a exclamat: ”Ei, de ce mă impun ei să fac porcăria asta?!” 

Altă dată vreo trei polițiști au poposit noaptea târziu la ușa mea în același scop. Nu am vrut să semnez nimic și le-am reproșat: ”Halal de asemenea bărbați ai neamului! Prin asta vă manifestați? Veniți noaptea să sperieți femeile pe la casele lor?!” Și ei, stânjeniți de situație, și-au cerut scuze și au plecat, invocând ordinul superiorilor pe care au fost nevoiți să-l respecte. 

Atunci, în 2004, nu a fost arestat nimeni dintre greviști, deși nostalgicul Voronin era considerat un mare autoritar. Astăzi, în ”pro-europenescul” 2016, fără nicio jenă, au fost ridicați de acasă în zorii zilei cîţiva protestatari, cărora li s-au făcut percheziții în fața familiilor speriate și niciun polițist, cu siguranță, nu a avut remușcări. Căci nu-mi imaginez cum poți să ai moralitate și să continui să-l slujești pe cel mai odios politicianist moldovean din toate timpurile.

Alexandru Pănuţa, Radu Cebotari şi Ion Matasevici au fost arestaţi doar pentru că au avut curajul să lupte pentru bunăstarea familiilor lor, pentru că au dorit să-și ia țara înapoi din mâinile celor care ne-au jefuit băncile și au pus datoria pe umerii noștri, au irosit resursele valutare și au aruncat Moldova în zona obscură a izolării internaționale.

Iurie Iordan, Ghenadie Lâsâi şi Silvia Vrabie, judecătorii care examinează cazul celor trei protestatari arestați, nu aud glasul rațiunii, fac abstracție de protestele cetățenilor activi – ei au un ordin de îndeplinit și știu că sunt captivii celui care l-a dat. De fapt, tot sistemul judecătoresc, forțele de ordine,  celelalte instituții din domeniul respectiv sunt captivele lui. Și această realitate va avea repercursiuni nu doar asupra familiilor celor arestați pe motive politice, ci asupra fiecărui cetățean al Republicii Moldova. Doar criminalii vor avea șanse să scape. Căci corb la corb nu scoate ochii.

Aș spune că eliberarea protestatarilor ține de demnitatea noastră națională, altfel odată cu ei ne putem considera încarcerați cu toții. Deci, și în această ordine de idei, solidarizarea este crucială. Umberto Eco spunea: „Nimic nu îi dă mai mult curaj unui om fricos decât frica altuia.” Fiind fricos (nu degeaba se înconjoară de zeci de hăndrălăi înarmați și nu iese singur în stradă), Plahotniuc recurge la înfricoșarea noastră prin arestări, prin creșterea numărului de deținuți politici, prin, repet, instituirea unui stat polițienesc. Să nu-i dăm curajul să persevereze!