ON THE ROAD sau eroii romanelor noastre

Aseară am urmărit un film produs de Francis Ford Coppola (regie Walter Salles). A fost realizat după romanul omonim al lui Jack Kerouac – ON THE ROAD. Un moralist ar zice că e un film despre depravați. Dar, morala fiind apanajul diavolului, o las la o parte, în străinătatea în care am aruncat-o demult, ireversibil. Doar opțiunea e de la Domnul, așa că în acest sens m-am edificat și conformat.

Despre ce este filmul?

Probabil, ar trebui să-l mai văd o dată, ca să surprind momentele subtile ale dialogurilor, căci la prima vizionare (mai ales că este vorba de subtitrarea care diminuează atenția) nu cred că am reușit să valorific tot fluxul (debordant!) de imagini, acțiune și text. Revin la subiect. Dean Moriarty, eroul central, este urmat de prietenii săi în toate aventurile pe care le animă ca un vulcan ce erupe continuu, călătorind prin toată America. Viața pentru el e o explozie hedonică și o trăiește nebunește, fără a calcula consecințe și fără a se crampona cât de puțin de moralitate, canoane etice și estetice. Reguli comportamentale? Nici nu a auzit de așa ceva! Singurele lui certitudini sunt libertatea și dragostea. Dragostea necondiționată. Sal Paradise este un scriitor la început de cale, care îl însoțește pe Dean, absorbit de nebunia aventurii. Întrebarea este de ce o face? Pentru că îl iubește, pentru că e contaminat de exuberanța acestuia sau pentru că și-a găsit sursa sigură pentru romanul pe care își dorește să-l scrie? Probabil, toate motivele sunt plauzubule. Aventurile celor doi, acompaniați, dealtfel și de alții, mai ales de Marylou, ”târfa” iubită a lui Dean, sunt un coctail de viteză, droguri, alcool, erotică, adrenalină, emoțiii incandescente. Viață! Sau iluzie, vis în numele căruia corpul și psihicul ard ca o văpaie ce se consumă la urma urmelor?..  

Ceea ce conteză, totuși, nu este finalitatea, oricum previzibilă și logică – Dean ajunge un paria, tremurând din cauza sevrajului și a abuzurilor de exitanți, Marylou se căsătorește cu logodnicul său și e însărcinată (”gata cu drumurile pentru mine!”), iar Sal își scrie în sfârșit romanul și ajunge celebru. Importantă, cel puțin pentru mine, este deducția următoare - fiecare, indiferent de faptele sale, are un rol eminamente determinat în viața celorlalți. Căile Domnului sunt imprevizibile și ni se cere imperios să nu judecăm pe alții tocmai pentru că și ”oalele sparte” sunt create cu un scop divin. Și, s-ar putea ca rolul ”păcătoșilor” militanți să fie rolul cel mai adorat de Dramaturgul Creator, pentru că ei impun viața să se miște în serpentine numai de El știute.

Există un moment în narațiunea filmului, care induce aparent o concluzie excelentă pentru puritanii moraliști. Atunci când Sal este răpus de dezinterie în Mexic, Dean îl părăsește, luandu-i și puținii bani pe care-i avea. Aha, deci, iată unde este dezavuat dezmățul păcătoșilor – hoți, depravați, narcomani! Dar oare acest pas nu este dovada iubirii? Să ne gândim puțin... Este mai mult ca sigur că, dacă Dean rămânea la căpătâiul suferindului (Sal se zbătea în agonia febrei) tânărul scriitor, însănătoșundu-se, nu ar fi cutezat să-l lase pe Dean, să se oprească, să-și scrie romanul. Ar fi ajuns acolo, unde se ajunge după asemenea mod de viață. Dean nu a putut permite așa ceva – face ceea ce a făcut Iuda pentru Hristos – își asumă rolul dezonorant de a contribui la realizarea destinului celuilalt. El face un gest abominabil tocmai pentru că-l iubește pe Sal și, astfel îl determină să-l trateze ca pe un trădător și, implicit, să nu-l mai urmeze, să-și împlinească visul adevărat. Rolul lui Dean, cel de de sursă de inspirație, se încheie. Și el e conștient de asta. E sacrificiul lui, adus prietenului său, care nu se știe dacă l-a înțeles vreodată...

Dean Moriarty este eroul unui roman, este cel despre care s-a scris. Atât. Și mă întreb, cât de devastatoare trebuie să fie această misiune? Să-ți trăiești viața în așa mod, încât să inspiri un roman de succes? 

Panică la Grand Hotel - în preajma unui scandal politic!

De ce avem nevoie de prieteni? Complicată întrebare... Totuși, unul dintre răspunsuri ar fi următorul: pentru a   împlini prin ei visele, realizarea cărora nu a încăput în viața noastră. Căci, există multe genuri de vise, spre unele ne precipităm conduși de iluzii, altele le realizăm punctual, mai există și vise pe care le abandonăm, le substituim din mers. Viața e o doamnă care are mereu corectorul și pixul  în mână - mai șterge aici, mai completează dincolo... Deci, ziceam că există și vise pe care le simțim împlinite prin realizările prietenilor noștri...

Exact cu acest sentiment am plecat eu de la premiera spectacolului ”Panică la Grand Hotel” după Ray Cooney, montat pe scena teatrului ”Mihai Eminescu”. Andrei Porubin, pe care îl cunosc din clasa a opta de școală generală și cu care am împărțit pe parcurusl vieții o grămadă de bune și de rele, reprezentând aceeași generație de oameni de creație, mi-a lăsat certitudinea că am realizat ceva excepțional în viața mea odată cu succesul indiscutabil al acestui spectacol. Faptul că Andrei s-a manifestat în rolul său (eroina principală - consilierul primului ministru, Margarett) în plinătatea capacităților sale, creând impresia unei contopiri exhaustive cu personajul jucat, mi-a dat o bucurie imensă, am fost mândră ca un păun în toiul jocurilor erotice.

Doamna consilier, în tot derizoriul situației în care s-a pomenit, a fost întruchipată de Andrei Porubin atât de firesc, trupa a fost atât de bine selectată de regizorul Sandu Vasilache, încât piesa s-a scurs printre minutele-i rezervate, practic, insesizabil. Buf, baf, tram-tara-ram... și gata! Gata??? Oh, ce am mai râs! În camera de hotel, rezervată de politiciană (poreclită de însuși prim-ministru ”vacă bătrână”, deși, se pare că îi era indispensabilă în tot felul de dezbateri publice în Parlament) pentru a se desfăta puțin cu secretarul opoziției, domnul Alen (Anatol Durbală), au început să se petreacă lucruri inopinate și pline de haz. 

Peste detectivul (Alexandru Pleșca) angajat de soția lui Alen, Roxy (Mihaela Damian) a căzut geamul și.... el a murit puțin. Cadavrul trebuia ascuns, căci scandalul politic ar fi fost iminent și de aici au început toate. Într-o paradă hilară și imposibilă au început a se precipita situațiile din ce în ce mai caraghioase. Au fost implicați rând pe rând toți: Jane, secretara lui Margarett (Silvia Luca), garsonul șmecher (Ghenadie Gâlcă), administratoarea hotelului (Anișoara Bunescu), soțul lui Margarett, Richard (Ion Mocanu) și mirele lui Jane, aghiotantul Foster (Victor Nofit). Circulând într-o nebunie galopantă din debara în dormitor, de la ușă prin geam, din șemineu în scaunul cu rotile etc. eroii piesei au încurcat și descurcat lucrurile atât de haios, încât sala a explodat în râsete și aplauze de zeci de ori pe parcursul spectacolului. 

De fapt, nu am de gând să expun conținutul piesei. Nu e nimic filosofic în ea. E o comedie prin excelență. Și tocmai de aceea, cred, a solicitat o muncă titanică din partea echipei teatrale - ca să ne amuze pe noi, spectatorii, totul trebuia să fie extrem de bine pus la punct. Orice pauză nejustificată, orice replică spusă fals, orice exagerare sau inexactitate ar fi diminuat impactul emoțional. Bănuiesc că s-a repetat în draci (iertată fie-mi expresia în postul mare). Și s-a meritat! 

Spectacolul ”Panică în Grand Hotel” e o reprezentație proaspătă, plină de umor,  modernă prin abordarea regizorală și prin interpretarea exactă a actorilor. Cireșica de pe tort, după cum am mai menționat, rolul principal interpretat de Andrei Porubin, conferă spectacolului originalitatea necesară pentru a fi remarcat. Felicitările mele trupei, te îmbrățișez, Andrei!