Ninge peste Republica Moldova

Ninge. Nu mai ştiu dacă e tocmai ninsoarea pe care şi-au dorit-o agricultorii. S-ar putea să fie deja inoportună. Sau prea insistentă. Totuşi, ninge. Cred că azi nu mai merg la şcoală cu maşina - e un troian de zăpadă peste ea. Abia de mai pot deschide uşa de afară. Ştiu asta pentru că Iris, pisicul meu, şi-a meunat partitura de "lasă-mă să ies"! Am împins uşa cu putere şi abia de am întredeschis-o, aşa de multă zăpadă s-a aşternut în pridvor. Iris a sărit ca o veveriţă peste nămete şi am avut impresia că răceala covorului alb îi frige pernuţele labelor.

Daaaa... Ninge!!! E aşa de alb totul! Curat, imaculat... Zăpada acoperă gropile viclene de pe carosabile, gunoaiele inestetice dosite prin colţurile neaierisite ale curţilor, ne-zâmbetul ostentativ al concetăţenilor mei... Albul e culoarea iernii. De fapt, abia acum realizez că e iarnă adevărată!

Stau la geam şi mă gândesc...S-ar putea ca această ninsoare să fie mai mult decât o simplă precipitaţie atmosferică? Hai să fiu poet pe-un sfert de ceas! S-ar putea ca ea să şteargă nişte regrete şi decepţii? Să însemne o pagină nouă ce aşteaptă a fi scrisă? Sunt un om optimist, aşa că vreau să cred asta. Mă refer, oricât de patetic şi preţios ar părea, la istoria RM. Care mă discriminează iarăşi, mă face să mă simt stânjenită din nou. 

Trăiesc într-o ţară în care clasa politică întârzie să înţeleagă ce înseamnă să-ţi asumi plenar responsabilitatea guvernării. O face doar atât cât această responsabilitate nu-i afectează interesele de moment. Luaţi pe rând toţi liderii noştri politici sunt extrem de simpatici, joviali, bine îmbrăcaţi şi deştepţi. Adunaţi grămadă....hai să zic, sunt altfel...Şi totuşi, ne reprezintă! Sunt şi ei nişte vecini care îşi strigă socotelile peste gard, supăraţi că găinile cumătrei au făcut ravagii în via cumătrului, iar cânele cumătrului s-a...vorba ceea...drept în covata cu rufe spălate ale cumătrei...Eeh!

Acum că ninge, poate se vor mai schimba lucrurile - e cam frig să stai la gard cu ocara în vârful mustăţii îngheţate. La focul sobei moldovenii se domolesc...Ei hai, noroc, vecine, să dea Dumnezeu să avem şi noi preşedinte, că restul...Vom mai vedea la primăvară!

La moartea unei dive...

Whitney Houston o fost găsită moartă în camera ei de hotel...Că o fi băut un pumn de calmante, că o şi-o fi administrat o supradoză de droguri...nu se ştie. A murit...Şi brusc, toate reţelele de socializare, jurnalele de ştiri şi benzile de actualităţi au explodat într-un elogiu lugubru: Oh! Ah! Legenda muzicii pop! Singura care a avut 7 albume de platină consecutive! Voce inegalabilă!..

Cred că e firesc să realizăm ce sau pe cine pierdem abia atunci când pierdem acest lucru sau fiinţă irevocabil. Adică e firesc ca moartea cuiva să fie un prilej de amintire plină de regrete, de tânguiri ale irecuperabilităţii. Dar nu prea cred că toate aceste strigăte de durere la moartea lui Whitney Houston demonstrează un interes real pentru creaţia cântăreţei. Atâta timp cât era în dizgraţia publicului (după ce s-a dedat excesurilor) tot noi dădeam a lehamite din mână: Ai cântat? Îmi pare bine! Acum joacă dacă poţi! Drogato, beţivanco! Pentru noi, publicul exaltat altă dată, Whitney a dispărut în trivialul vieţii atunci când am ostracizat-o pentru beţie şi narcomanie. Doar moartea ei a mai putut să ne zguduie încă o dată (ultima!) pentru a o vedea în deplina ei strălucire. Şi această ultimă izbucnire de artificii a fost poate cel mai frumos şi inspirat spectacol regizat vreodată de Whitney, care, probabil, şi-a dorit să nu o blamăm, ci să ne închinăm în faţa a ceea ce este ea dincolo de vicii. 

A fost poate unica soluţie să ne mai ştie o dată ahtiaţi şi înnebuniţi după ea! Şi a ales soluţia perfectă pentru a ne preface instantaneu în fanii ei cei mai înrăiţi!...Pentru că, brusc, am simţit pierderea şi ne-am dorit cu ardoare ca ea să mai fi trăit puţin! Atâta timp cât să-i spunem că am iubit-o aşa cum a fost: talentată rău şi disperată rău...

Că We Will Always Love You!..