Motto: „Doamne,
Dumnezeule, în ţara asta nu există o lege prin care să se interzică cetăţenilor
săi să se nască idioţi!” A. Busuioc
Aureliu
Busuioc a trecut dincolo. Întotdeauna mi-a fost frică de ea, de vestea aceasta,
căci ştiam că, odată cu dispariţia fizică a scriitorului Aureliu Busuioc, se va
fi încheiat o epocă în istoria Basarabiei. Epoca oamenilor care au păstrat intact
(peste ani şi vicisitudini istorice şi existenţiale) spiritul aristocraţiei
intelectuale. În special aici, în aşa zisa Republica Moldova. Nu, nu resping
ideea existenţei statului nostru, valabilitatea lui constituţională. Repudiez doar
supremaţia limitelor,a graniţelor, atunci când mă refer la valenţe mult mai
importante. Căci, ce sunt altceva statele, guvernele, frontierele, regulile
general acceptate, decât nişte convenţii artificiale, nişte aranjamente
politice şi sociale? Şi cum s-ar putea încadra un ditamai monstru sacru în
noţiuni atât de umile?
Aureliu Busuioc
ar fi trebuit să intre în cronica celor mai distinse personalităţi ale
neamului şi umanităţii. Şi nu mă refer în exclusivitate la opera sa literară. Pe
marginea ei s-a expus şi, probabil, se va mai pronunţa de acum încolo critica de
specialitate. Ca şi consumator de litere, pot să spun doar că romanele lui
Busuioc fac parte din puţinele cărţi autohtone care, cu adevărat sunt citite, dincolo
de obligativitatea impusă de curriculele şcolare! Ferice...
Mă gândesc acum la altceva, la felul de a
fi a acestui Om. Aş fi zis „colos”, dar ştiu sigur, că nu i-ar fi plăcut... Umorul
sclipitor şi autoironia lui Aureliu Busuioc sunt deja proverbiale... Replica lui,
mereu „acasă,” şi spiritul său de observaţie – imbatabile... Sinceritatea,
profunzimea, uşurinţa comunicării – indispensabile celor care l-au cunoscut
personal... Viaţa lui Aureliu Busuioc a fost plină de hotărâri „mai mult sau
mai puţin idioate”, cum zicea chiar Domnia sa... A avut prieteni care s-au dovedit
a fi duşmani şi... duşmani, care s-au dovedit a fi călăi... Nu le-a răspuns la atacuri la persoană,
pentru a nu le distruge plăcerea de a se simţi rataţi...
A scris mult, a citit
şi a gândit şi mai mult, a preferat agapele restrânse cu prietenii întâlnirilor
pompoase cu mase de cititori relativi, a ştiut să curteze femeile şi să încurajeze
bărbaţii...
Pe final şi-a dorit să
se pună mai bine cu Dumnezeu. Firesc şi liniştit. „Vreau să demonstrez că am
fost şi eu Om. Măcar acum, la sfârşit, să mi se recunoască acest drept”. Cât a
putut să sufere un om, un creator, un înţelept, ca să spună aşa ceva înainte de
moarte? Nu vom şti niciodată... Dar vom suferi şi noi, la rândul nostru, dacă
vrem să trecem dincolo împăcaţi.
Aureliu Busuioc a murit aseară. Regele
aristocraţiei intelectuale s-a stins... Trăiască! Dumnezeu l-a primit în
braţele Sale. Trăiască! Au rămas vii cărţile şi spusele sale. Trăiască! Prin
testamentul său lăsat verbal la ultima sa apariţie publică:
„Vă doresc să fiţi sănătoşi... Să fiţi
dârji, bravi... Să luaţi cele mai potrivite hotărâri, căci cea mai mică
hotărâre poate să-ţi întoarcă viaţa în altă direcţie... Şi nu uitaţi să vă
iubiţi, pentru că dragostea este cea mai frumoasă parte a vieţii. Şi unde nu
este dragoste, nu este viaţă... Să trăiţi şi să fiţi întotdeauna îndrăgostiţi!”
Amin.
