E primul 1 septembrie în care nu-mi voi suna părinții-pedagogi...

Probabil astăzi internetul va exploda de poze colorate, dar și în alb-negru, cu elevii de azi și de demult, în prag de an școlar. De obicei, în această zi îmi sunam părinții care, deși la pensie, tot pedagogi au rămas mereu. Problema e că nu-i mai am. Au plecat anul ăsta, unul după altul, să-i învețe fizică și literatură română pe îngerii neastâmpărați. Ce se mai bucură, dolofanii, în prezența unor profesori ca mama și tata! 

Oare Cupidonii îvață și ei fizică?! Sau numai poezii de dragoste? No, bine, că mama a avut mereu o memorie fenomenală la așa ceva. Luați de aici, puștilor, și nu mai împușcați aiurea cu săgețile alea, creând drame existențiale! 

So, astăzi, primul 1 septembrie în care nu pun mâna pe telefon pentru a-mi suna părinții, este pentru mine o zi cu lumină tristă. Dar, totodată, plină de amintiri frumoase, amintiri, care mai au mirosul acela de bănci noi și pereți proaspăt vopsiți, de țigăncușe, flori domnești, trandafiri de grădină și vopsea de tipografie. 

Clasa a VII-a B, treceți în cabinetul vostru! Petrică Nicorici, trezește-te, vacanța s-a terminat! Angela, nu te așeza cu Liuda Pascari în bancă! Vei sta cu Alic Străjescu! Eh, dap eu vroiam să stau cu Jenea Gavriliuc... da, cui îi pasă?! Astăzi clasa noastră e împrăștiată prin lume. Liuda e medic la Chișinău, Alic și Jenea - în Italia... Petrică e la cimitir, în deal... 

De astăzi, ziua de 1 septembrie, va fi pentru mine mai mult decât un nou început de an școlar. Va fi ziua mamei, a tatei și a copilăriei mele, care, iată, a început să urce și ea în cer...