Departe de ACUM (jurnal egiptean)

28.03.2010

După o zi interminabilă de deplasări cu maxi-taxi, avion, autobuz, iată-mă în Egypt. Deasupra deşertului am zburat noaptea şi nu am apucat să-l văd. Dar la un moment dat am zărit luminile lui. Nu seamănă cu nici o altă zonă populată din câte am văzut. E ca un păienjiniş imens cu nebuloase sclipitoare şi fire prelungi. Luminile nebuloaselor (galbene şi albastre) formează nişte spaţii condensate, mici, compacte, înşirate oarecum haotic (dar dens) pe "plasa" şoselelor iluminate debordant, "ţesute" într-o reţea de figuri geometrice gigantice.

29.03.2010

Astăzi pentru prima dată în viaţa mea am văzut recifurile de corali. Evident, cei care se scufundă le văd altfel. Oricum, pot să-mi dau seama cât de impresionante sunt. Marea Roşie e fantastică!

Acest peisaj selenar (care pentru început îţi dă impresia că faci plajă într-o carieră de nisip) încet-încet îşi face loc în inima mea. Îşi strecoară, furişându-se, firele şerpuitoare de nisip în fiinţa mea, contopind-o cu eternitatea tânguitoare a deşertului. Şi (implicit) a Universului.

30.03.2010

O zi minunată. Simt Egyptul ca parte dintr-o lume ce-mi aparţine cu desăvârşire. Este extraordinar cum "lucrează" concomitent în mintea mea realitatea călătoriei, arta magnifică a faraonilor (citesc din nou despre asta) şi ceea ce am remarcat, dar nu am trăit încă, în "Picătura de aur" de Michel Tournier. E uimitoare coincidenţa (semn?) de a fi citit înainte de a ajunge in Egypt tocmai acest roman. Când am ales cartea am acţionat intuitiv, nici măcar nu ştiam că voi merge în scurt timp acolo unde "...deşertul este spaţiul pur, eliberat de vicisitudinile timpului. Este Dumnezeu fără om."

31.03.2010

Abia aştept să merg la Luxor! Respir marea, soarele şi căldura nisipului, răsfoind cu aviditate pagini din istoria Vechiului Imperiu, al Imperiului de Mijloc...sper să reuşesc astăzi să redescopăr şi capodoperele Imperiului Nou. Reţin nume care imediat se pierd în avalanşa altora. Acestea vin să completeze imagini demult create, să mă entusiasmeze, să facă să dispară într-o ceaţă atemporală tot ce am lăsat la Chişinău. Epoca tinită, arta rond-bosă, Horos - începutul începuturilor, epopea pietrei, ansamblul funerar al regelui Djeser de la Memfis (astăzi - Sakkarah), căutările geniului lui Imhotep, continuitatea inovaţională a lui Snefru - tatăl lui Kheops...

 

2.04.2010

Ieri - excursia la Luxor. S-a împlinit un vis. Am vizitat în sfârşit templul funerar al alui Hatchepsut...Karnak, Valea Regilor...A fost ca o injecţie cu o doză mare de medicament care urmează să-şi facă efectul încet, continuu, indubitabil şi ireversibil. În timp. Sunt contaminată de Egyptul antic. Închid ochii şi sunt din nou acolo, printre pietrele încrustate, printre cartuşele cu ieroglife, scarabei şi taine. Energie magică...

3.04.2010

Drumul spre casă e şi mai obositor parcă. E ca şi cum nu mai călătoresc în spaţiu, ci în timp. Iar acesta e prea rigid şi posesiv. Mediul acestor parametri e mai vâscos, intră în fiecare celulă şi o transformă, o supune. Totuşi, printre lespezile vii ale Egyptului faraonic încep să desluşesc mirosul cozonacilor pe care mama (cu siguranţă!) i-a scos deja din cuptor... Ha, şi eu, naivă, sper să-i impresionez cu nişte biete bahlavale!..

De ce sriem?

Uneori (repet - uneori!) literatura se naşte din incapacitatea sau imposibilitatea circumstanţială de a-ţi valorifica şansele. Viaţa umple vidul oportunităţilor neconsumate cu alte şanse şi oportunităţi. Şi atunci nu ne rămâne decât să ne imaginăm „literar” cum ar fi fost dacă...şi să experimentăm ipotetice situaţii şi trăiri prin ficţiune şi imaginaţie, pe pielea unor personaje inventate. Uneori literatura se naşte din incapacitatea sau imposibilitatea...bla-bla...pe scurt, pentru că nu avem curajul de a trăi din plin. 

Aseară am urmărit un film franţuzesc despre scriitoarea M. Duras. Deprimată la bătrâneţe, nemaiavând repere pentru a scrie, ea spune că viaţa reală niciodată nu seamănă cu ceea ce citim în literatură. Probabil, e adevărat. În principiu cred că se apucă de scris doar oamenii speciali, mulţi dintre ei chinuiţi de „viciul” sensibilităţii excesive. Ei îşi creează lumea lor tocmai pentru că sunt supuşii unui sentiment de inadvertenţă, incompatibilitate psihologică cu lumea de „consum curent”. O văd şi o simt altfel, o descriu altfel, raportând-o, ajustând-o la felul lor de a fi. Creează lumi în care se simt utili, înţeleşi, iubiţi, compatibili. 

Am cunoscut oameni politici care detestau "literaturşcina", adică textele scrise la limita filosofiei triste a existenţei umane. Şi asta în pofida faptului că şi implicarea totală în politică este nimic altceva decât o tentativă de a crea lumea ideală în care omul „politician” s-ar simţi rege. 

Cel mai grav este faptul că un rege întotdeauna, dar întotdeauna are nevoie de plebe pentru a supravieţui. Am auzit o felicitare adresată unui şef de partid: Tu eşti şeful, noi – plebea. Br-r-r, atunci am ştiut că voi rezista în politică chiar mai puţin decât mi-am propus.

Istoria la metri pătraţi de drum. Despre omul politic care crede că istoria începe cu el

Viaţa noastră e în mare parte înghesuită între drumuri. Naveta pe care o facem zilnic la serviciu, zvâcnirile sporadice prin împrejurimile domiciliului (curte, parc, magazin, pe aiurea), escapadele rare la ţară, călătoriile de vis şi peste toate astea drumul pavat care ne duce spre una din cele două veşnicii atestate. 

Unele drumuri le facem atât de des, încât ştim exact câte gropi avem de ocolit, la câte staţii avem de înjurat maxi-taxiurile lipsite total de bun simţ (ca şi carosabilul de liniile de demarcaţie) şi câte impulsuri nervoase ne vor percuta cerebelul plin de speranţa unei zile minunate. 

Drumurile noastre toate le parcurgem de obicei într-un soi de deja-vu care (odată cu reflexele automate de schimbare a vitezelor) defineşte perioadele de cădere din istorie şi timp a muritorului de rând. Asta dacă nu intervine brusc SCHIMBAREA. Adică autospeciala care umple cu beton golurile harului gospodaresc al edililor capitalei. Sau publicitatea stradală care toarnă balsamul intimităţii nude peste pupilele mărite ale şoferilor (buşiţi instantaneu de hormonii fericirii). 

De fapt, aşa a fost până nu demult. Acum e cu totul altceva. Şi nu mă refer la asfaltul peticit. Drumurile mele şi-au recăpătat prospeţimea trăirilor în ziua când panourile de pe margine şi-au scos (harşti!) colanţii de pe picioarele prelungi, au renunţat (ptiu!) la îndemnurile sâcâitoare de a cumpăra apartamente de lux şi, în general, şi-au şters (ch-h-h!) zâmbetul de pe buzele ispitei. Acum drumurile mele mă redau istoriei. 

De ceva timp eu ştiu că trăiesc, că sunt foarte liberă, că viitorul îmi este asigurat, că tot ceea ce am făcut până acum un an trebuie şters cu buretele amneziei. De ce? Pentru că până la 7 aprilie 2009 eu nu am existat. Nimeni nu a existat. Nici măcar dacii! Asta îmi sugerează blând afişajul stradal, ridicându-mi în stomac aburii bucuriei de a mă fi renăscut. Sunt atât de fragedă, atât de inocentă.. împlinesc abia un anişor! Dumnezeule, dar cum de mă descurc la volan?!

Despre iertare. Gânduri „de post”

Trebuie să ierţi, e adevărat, e incontestabil chiar. Dar e o prostie să te laşi umilit de oameni care nu ştiu ce e iertarea. 

Confucius a spus că pentru bine trebuie să plăteşti cu bine. 

Dar pentru rău trebuie să plăteşti „pe dreptate”. 

Altfel, dacă şi pentru răul făcut continui să plăteşti doar cu bine, la un moment dat vei ajunge în situaţia când resursele binelui se vor epuiza şi nu vei fi în stare să plăteşti pentru binele ce ţi-a fost făcut.

Cum e acolo, la OZON? Nu-mi citeşti tu SMS, la-lu-la-la-le!

Deci, d-nul Ghimpu nu a citit SMS-ul Comisiei de la Veneţia. Cel puţin aşa declarase ieri în emisiunea "În profunzime" moderată de Lorena Bogza. Lui Vlad Filat, însă, nu i se descarcă telefonul şi chiar dacă îl uită pe undeva prin avioanele lui Patriciu, are consilieri care citesc non-stop poşta electronică. 

Ceea ce m-a înduioşat până la lacrimi(oare) este faptul că Mihai Ghimpu este foarte drăguţ cu opoziţia, adică cu fosta guvernare. Dânsul aduce argumente în favoarea deciziei sale de a para(şuta) experţii străini tocmai bazându-se pe comportamentul şugubâţ al predecesorilor săi. Păi ce, Voronin nu şi-a permis să ignore recomandările europenilor? Ce, noi suntem mai voronini decât Папа(ruda lui Lenin)?! 

Aseară, să mai fi durat vreo jumătate de oră, emisiunea Lorenei ar fi avut toate şansele să spargă audienţa cu forţa unui jet mai înalt decât soclul pe care odihneşte Ordinul Republicii. Am impresia că dincolo de aparenţe, s-ar fi luat de gât cei patru lideri...şi nu pentru a încinge o horă a unirii. 

Se pare că Alianţa a devenit atât de frustrantă pentru cei care o constituie, încât dacă nu vom avea parte de alegeri anticipate, vom avea parte de un show politic (nu neapărat talk-) care va rămâne şi în memoria celor care vor supravieţui sfârşitului lumii peste (sper! dă-o încolo de mayaşi!) mii de ani!

Încă un pas...

Alegi un drum după multe peripluri, lacrimi, îndoieli, nopţi răvăşite şi cucuie crescute spre interior. Mergi încet, ocolind gropile umplute ochi cu mâzga disperării, sărind peste bârfele şoşotite ca să nu te sfâşie spinii invidiei şi răutăţii încolţite. Cazi tocmai când nu te aştepţi şi pierzi în întuneric singurul prieten care ţi-a mai rămas - intuiţia. Respiri, respiri, respiri...

Mâine mai e o zi. Ziua în care râzi de "suferinţa" inutilă şi stânjenitoare. Mergi pe drumul tău chiar dacă alţii se oftică pentru binele tău şi-ţi picură "prieteneşte" sfaturi de genul "e mai bine cu rău decât fără el". Ce expresie tâmpită! Inventată de cei care sunt altfel decât tine. Nici mai buni, nici mai răi. Pur şi simplu - altfel.

Ce este Arta?

Ce este arta? 

Arta este tristeţea existenţială valorificată prin talentul şi pasiunea creaţiei. 

Ce este arta? 

Arta este bucuria existenţială valorificată prin talentul şi pasiunea creaţiei.