vineri, 28 noiembrie 2014

Ce aşteptări am de la alegerile din 30 noiembrie? Mă refer la cele reale, nu la vise.

Poimâine ieşim la vot. Adică, ieşim, nu stăm să ne uităm cum ies alţii. Cu asta ne-am înţeles, da? Buuuun. Acum să vedem cu cine votăm. Mai analizăm o dată în plus situaţia, că nu strică.Deci, păcatele guvernării actuale ne sunt binecunoscute, nu le mai trecem în revistă. Dar ele trebuie diferenţiate. Din perspectiva răului mai mic. Asta este situaţia acum. Cine vă vine în minte, atunci când vorbim despre captivitatea instituţiilor de drept, atacuri raider, şantaj, monopol în audiovizual etc. etc.? Plahotniuc, evident, cel care are la degetul mic un coşcogea partid - PD. Acesta este promotorul mentalităţii mafiote, a coruperii şi corupţiei. Eu sunt sigură, că fără el, Parlamentul nostru ar avea o şansă proeuropeană.

Deci, prima mea aşteptare este diminuarea prezenţei (preferabil - excluderea) PD din viitorul Parlament.

 Celelalte două PLDM şi PL - să intre. Dincolo de păcate reprobabile, acestea au şi atuuri: PLDM este susţinut de Iohannis, respectiv, de Merkel, iar PL, cel puţin, este pro-român, ireversibil. Fără Plahotniuc, care trebuia demult deferit justiţiei, aceste două partide au şansa de a se reabilita. Nu integral, că nu au cum. Iar ca asta să se întâmple, avem nevoie de o forţă nouă în Parlament. Dincolo de speculaţiile sondajelor cumpărate, oricine are o şansă să intre în legislativ, doar să dorim noi, alegătorii. Am zis oricine, dar nu toţi odată. Deci, trebuie să coordonăm votul pentru unul, maxim, doi candidaţi din cei cotaţi cu o şansă mai mică. Cea mai activă forţă politică, datorită căreea am aflat multe dintre măgăriile făcute de actuala guvernare, în special a oligarhului Plahotniuc, a fost şi este Mişcarea Populară Antimafie. 

A doua mea aşteptare este ca Mişcarea Populară Antimafie să ajungă în Parlament, pentru a diminua pofta de putere a PLDM şi PL.

Ştiu că sunt şi alţi candidaţi de treabă printre cei zişi cu şanse reduse de a câştiga alegerile. Dar, cu toată stima pentru candidaţii independenţi, inclusiv Oleg Brega, nu ne putem permite acum risipa de voturi, precum şi de locuri în Parlament. 
Atât. Nu mai întind vorba. Cred că sunt aşteptări reale şi, în conjunctura actuală, realizabile. Mai mult decât atât nu pot să-mi doresc. ACUM. 


luni, 24 noiembrie 2014

Toată lumea se întreabă cu cine să voteze la 30 noiembrie. Iată răspunsul meu. Dar nu înainte de a expune şi logica lui.

Deci, scurt pe doi. Subiecţii electorali din aceste alegeri, cu foarte mari aproximaţii, evident,  pot fi împărţiţi în trei grupe distincte:


1.       Partide proeuropene, care corespund unuia sau mai multor din următoarele criterii: cunoscute (mai vechi), cu pondere reală, cu lideri experimentaţi  sau cu experienţă parlamentară ca fracţiune:
PLDM, PD, PL, PLR, PNL

2.       Partide proeuropene, care corespund unuia sau mai multor din următoarele criterii: relativ noi, cu lideri ceva mai puţin cunoscuţi sau fără experienţă parlamentară ca fracţiune:
Partidul Forţa Poporului, Mişcarea populară Antimafie, Partidul Democraţia Acasă, Partidul Popular, Partidul Acţiunea Democratică, Partidul Verde Ecologist, Partidul Pentru Neam şi Ţară

3.       Partide pro-ruseşti, anti-europene, anti-NATO:
Partidul Socialiştilor, Blocul Alegerea Moldovei – Uniunea Vamală, Partidul Comunist Reformator, Partidul Renaştere, Partidul Patria, PPCD, PCRM, Mişcarea Ravnopravie, Patrioţii Moldove, Uniunea Centristă.

Cu toată stima pentru candidaţii independenţi, nu-i iau în calcul aici, pentru că, în ceea ce îi priveşte, e o risipă de voturi, pe care nu ne-o putem permite. 

Deci, în total sunt 26 de subiecţi electorali, minus candidaţii independenţi – 22. Din aceşti 22 din start omitem grupul al treilea. Rămân 13. Da, cifra dracului, care ne dă mari bătăi de cap. Abia aici începe adevărata problemă – pe cine votăm din cei 13?! Să vedem... Există două opţiuni deja clare, enunţate de public: unii vor vota un partid cunoscut, pentru a nu pierde votul, alţii, categoric nu vor să mai vadă „bandiţii, oligarhii etc.” în noul parlament. Logic ar fi să identificăm două partide (unul din grupul 1., şi altul din grupul 2.) pentru a le face câte o ofertă electorală pasabilă celor două tipuri de alegători şi a nu fragmenta viitorul parlament.

Să zicem că ar trebui să stabilim nişte criterii de care să ne conducem pentru a lua decizia potrivită. Eu mă orientez după următoarele: lider experimentat, echipă puternică, cu merite profesioniste şi grad mai mic de coruptibilitate. Zic grad mai mic, pentru că trebuie să ne fie foarte clar: de această dată alegem răul cel mai mic, căci nu avem alternative. Oricum, e necesar să ALEGEM, dacă nu dorim ca majoritatea parlamentară să fie constituită de Renato Usatâi şi Igor Dodon.

Să vedem ce avem în prima categorie.
PNL are lider, nu are echipă. PLR are echipă, nu are lider. PL are (relativ!) echipă, are şi lider, dar liderul poate „mătura” echipa în orice clipă, după cum îi este dispoziţia. PD-ul... şi el are echipă plus lider, dar...  îl are şi pe Plahotniuc. Şi am convenit de la bun început, că votăm răul cel mai mic, nu răul cel mai mare. A rămas PLDM. Are lider, are echipă, are experienţă parlamentară, are relaţii internaţionale de calitate. Nu mai aduc argumente. Ele nu folosesc la nimic, căci contraargumente sunt mult mai multe şi asta nu mă ajută să identific la rece vreun subiect eligibil. Judec matematic. Deci, din prima grupă aleg PLDM.

Acum trecem la a doua. Handicapul majorităţii partidelor de aici este faptul că nu le prea cunoaştem echipele. Doar liderii, dar şi aceştia au un grad diferit de notorietate. A  trebuit să accesez Google-ul ca să mă documentez în privinţa liderilor PpNŢ (Nicolae Uţica – nu-l cunosc), Partidul Popular (ah, e Alexandru Oleinic, fostul AMN-ist taciturn cu afaceri la Soroca, clar). Partidul Democraţia Acasă e condus de Vasile Costiuc, iar Partidul Verde Ecologist – de Anatolie Prohniţchi. I-am cunoscut personal la nişte dezbateri publice, până atunci i-aş fi căutat şi pe ei în Google. Acţiunea Democratică, condusă de Mihai Godea nu s-a prea manifestat şi nici nu am habar de echipa lor. Deşi Nicolae Chirtoacă e o personalitate cu multă carismă, Forţa Poporului e cam puţină – m-am uitat acum pe site-ul lor. Antimafia lui Sergiu Mocanu e cea mai cunoscută şi mai activă entitate  politică din grupul aşa-zis al doilea.

Gata. Fără a sta mult pe gânduri, căci mă enervez, am ales: PLDM şi Mişcarea Populară Antimafie. Acestea sunt propunerile mele pentru 30 noiembrie. Şi pentru că o grămadă de reproşuri şi dubii mă atacă instantaneu, închid, ca să nu cumva să-mi treacă prin cap să nu ies la vot pe 30 noimebrie, pe motiv că, totuşi, n-am pentru cine.

Apropo, ca să nu mi se întâmple asemenea tentaţii, mi-am pus pe perete fotografiile lui Usatâi şi Dodon... Revigorează!

luni, 17 noiembrie 2014

Klaus Iohannis a câştigat, urmează încă o luptă...

Spuneam mai devreme pentru  Jurnal.md, că alegerile prezidenţiale din 16 noiembrie vor arăta în ce măsură electoratul din România, inclusiv diaspora românească, este pregătit şi are voinţa de a schimba ceva în modul în care se face politică la Bucureşti de la Revoluţie încoace. În ce măsură mentalitatea poporului român a reuşit să acceseze un nou nivel, a depăşit dihotomia patriarhală şi s-a pătruns de un spirit nou, proaspăt, liber de a-şi asuma responsabilităţi.

De ce spuneam asta? Pentru că Iohannis şi Ponta reprezintă, în primul rând, două viziuni, practic, diametral opuse ale parcursului socio-politic al României, ale modului de a face politică. "Lucrul bine făcut versus demagogia populistă. Sobrietatea, sinceritatea şi precizia soluţiei optime pentru ţară versus spoiala şcolită a zâmbetului ipocrit şi preocupat de propriul interes. Klaus Iohannis este un tip nou de politician, educat de şcoala vieţii în spiritul faptelor pentru prosperarea comunităţii din care face parte. El este părtaşul concreteţii şi-i repugnă orice fals. Minciunile, isteţimea replicii, elucubraţia verbală, manipularea şmecheră a auditoriului, pisicismul în faţa şefilor şi alura de „rupător” în faţa camerelor de filmat nu sunt atuurile lui Iohannis. Sunt avantajele (dacă e să le numim astfel) lui Ponta (primarul de Sibiu nu vorbeşte mult, dar a făcut foarte mult, fără a aştepta mită sau asanale). Altfel spus, Iohannis este conţinutul într-o formă nepoleită, iar Ponta este forma poleită fără conţinut".

Mă bucur enorm pe motiv că, deşi prim-ministrul român a umblat cu pomenile pe la Chişinău, acest fapt nu ne-a derutat. Or, dacă votăm pe cineva doar pentru că “ne-a dat”, merităm să continuăm a trăi într-o mahala obscură, pupând ghiului de pe mâna celui care ne aruncă o coajă de pâine de la festinul său, fie acesta Ponta, fie acesta Plahotniuc.

Mai ziceam că "e timpul să renunţăm la mentalitatea umilului, altfel cei plecaţi din cauza condiţiilor de subzistenţă nu vor putea să se reîntoarcă acasă. Altfel, în zadar vom aştepta Europa. Acolo nu se votează pentru un ceas (oferit de PD pentru Ponta) ori un pachet de macaroane (oferit de Dodon sau oricine altcineva pentru Putin). Acolo eşti de-al lor, doar atunci când îţi asumi responsabilitatea propriei bunăstări. Aşa cum a făcut toată viaţa un neamţ român pe nume Klaus Iohannis."

Ce să mai spun? Biruinţa din 16 noiembrie e a celor care nu au mai stat cu mâna întinsă în aşteptarea lui Godot, ci s-au deşteptat, rânduindu-şi propria viaţă. De această dată românii au avut şansa (în premieră!) de a alege între bine şi rău. Nu a fost uşor, dar mai uşor decât va fi la noi pe 30 noiembrie. Atunci RM va alege, ca şi până acum, nu între bine şi rău, ci între răul cel mare şi răul mai mic.S-ar putea ca abia peste alţi 4 ani să avem şi noi posibilitatea de a alege între rău şi bine, dacă între timp va apărea şi la noi o forţă politică de altă sorginte, bazată pe o motivaţie constructivă, sinceră, benefică pentru ţară, în primul rând. Nu acum, însă. 

De aceea decizia noastră electorală va fi mai complicată, ea trebuie precedată de o analiză conştientă a situaţiei şi o judecată rece, aproape matematică, o trecere în revistă a consecinţelor şi eventualelor "formatări" ale peisajului politic de la noi, în funcţie de subiecţii care vor ajunge în Parlament. Nu avem încotro - pentru următoarele 2 săptămâni trebuie să ne transformăm în (of, ce nu-mi place cuvântul...) analişti politici veritabili, imuni la sloganele ticluite de directori de imagine plătiţi cu bani grei. 


.

joi, 18 septembrie 2014

Degeaba e UE, dacă tot Rusia o duce de cap. Ucraina a fost trădată!

După ceea ce i s-a întâmplat Ucrainei, simt că în sufletul meu încolţeşte ceva. Nu sunt sigură ce e. Însă ştiu că nu e ceva de genul dezamăgirii existenţiale – am trecut demult aceşti munţi ai vieţii. E ceva cu totul neobişnuit. E ca şi cum aş sta în centrul meu şi aş căuta o cale. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga şi nu văd nimic demn de urmat. Nimic sistemic. 
Sistemele se prăbuşesc în jurul meu, ca nucile la scuturat. În primul rând, cele politice. 

Realitatea politică e, pur şi simplu, ruptă demult de viaţă. Nu doar cea autohtonă. Faptul că Ucraina a fost impusă să îngenuncheze nu de ruşi, ci de aşa-zişii susţinători ai parcursului ei european, mă face să... nu, nu să vomit, ci să mă eliberez. Să mă eliberez de credinţe false, de dogme partiinice, de discursuri ipocrite, de adevăruri relevate de UE, de irascibilitatea mea faţă de putini, de sufocare, de speranţe, de naivitate... 

Ucraina a fost trădată, miile de morţi s-au dovedit a fi inutile... Pe scurt, degeaba e UE, dacă tot Rusia o duce de cap. Condiţiile aşa-zisei păci sunt atât de umilitoare pentru statul vecin, încât, în locul lui Poroşenco, probabil, mi-aş dori să-mi zbor creierii. Suspendat Acordul de Asociere, criminalii reabilitaţi fără urmărire penală, statut special pentru separatişti, limba rusă în capul mesei, pe scurt... Rusia şi-a impus totalmente dorinţele, nimeni nu a putut riposta cu nimic. Europenii au păpat morcovul şi s-au făcut că plouă... 

Putin, în schizofrenia lui, sau ce boală o mai avea, (poate o ceva cu calificativul „maniacal”), a câştigat bătălia fără a se rupe în fund. A sacrificat vreocâteva mii de ruşi, că slavă celui de sus, are o grămadă, şi a pus laba pe tot ce şi-a dorit. Dacă o să mai vrea ceva, o să mai ia, că nu e o problemă. Cine să-i stea în cale? Merkel? Păi, gemanii şi-au exprimat deja „satisfacţia” şi mulţumirea pentru pacea sângeroasă impusă Ucrainei! Geopolitica a dat-o în bară, da... Mai ales că acum Putin chiar nu mai are de ce se teme. 

Interesant, ce va mai dori sa rupă? A şi punctat pe undeva lista... Reiese că... oriunde nu ne-am duce, tot în Rusia ajungem?! Tot dodoniştii ne vor conduce?! Fie că-i cheamă filatişti, fie că-i cheamă plahatniucişti sau voroninicişti?..  Ah, ce mă mai eliberez! De iluzii, de lupte interioare, de datoria de cetăţean, de incertitudinea pentru cine votez la 30 noiembrie... Uite aşa, stau în centrul meu şi mă eliberez... Nu mă mai uit nici în stânga, nici în dreapta... Mă uit în sus!.. Aoleu, dar nici acolo nu e tocmai bine...  Doamne, dă-ţi sfetnicii afară!


miercuri, 28 mai 2014

Demonii

Există în viaţă perioade când taci. Nu scrii, nu vorbeşti, nu te manifeşti în public. Taci... Nu e vorba că nu ai avea ce spune sau că ai uitat alfabetul. Dar nu simţi necesitatea să te exprimi, să te agiţi, să creezi sau să te dai deştept. Probabil, acestea sunt perioade de acumulare. Nu, nu neapărat a cunoştinţelor. Acumulezi nori, spaţii cosmice (micro şi macro), emoţii, maci roşii într-un câmp de rapiţă, săruturi, zâmbete, lacrimi, evenimente, ploi, vise, priviri, respiraţii, îmbrăţişări, dealuri acoperite de păduri seculare... Fără a conştientiza neapărat procesul, în acele perioade de tăcere concomitent... scapi de demoni. Demonii, care întotdeauna trăiesc în tine, niciodată în afară. 

Un demon nu-ţi poate fi vecin, prieten, duşman sau iubit. Demonul nu poate fi luat de mână, nu poate fi aruncat în pubelă, nu poate fi sărutat ori scuipat. Demonii sunt în noi. Şi, orice am face, ei fac totul împreună cu noi. Se spală pe dinţi, se uită în oglindă, urlă de durere, tremură de frică, urăsc pe cel care ne-a nedreptăţit, beau vin, fumează, o îmbrăţişează pe mama şi râd la glumele neinspirate ale şefului. 

Ei ne reprezintă, chiar dacă noi negăm asta cu vehemenţă. Ei păzesc o parte importantă din tezaurul moştenit sau dobândit al personalităţii noastre. Ne conving cu argumente mieroase, pline de grijă maternă, că trebuie să-l păstrăm... cu sfinţenie! Să nu-l dăm nimănui, să nu-l deteriorăm, să nu-l transformăm în altceva, să nu ne eliberăm de el. Ei, demonii, trăiesc alimentându-se din acest tezaur şi îl glorifică în vecii vecilor, amin. Paradoxal, dar tezaurul acesta, deşi ne aparţine nouă, este mai mult al lor, al demonilor. Adică, ei îl păstrează în noi, pentru că doar în noi există acel unic loc sigur, de unde nimic nu poate fi extras fie şi cu aplicarea celor mai sofisticate tehnici de jefuire. 

Acest tezaur demonic este la adăpostul... subconştientului nostru. Subconştient, la care nu avem acces decât dacă depunem un efort conştient, metodic, dedicat. Doar noi ştim formula de deschidere al acestui Sezam. Problema e că şi aceasta se află tot în subconştient... Adică e ca şi cum ştim, dar nu ştim... formula. Demonii au grijă să nu o aflăm niciodată. De fapt, ei au grijă să nu avem nici energie, nici dorinţă, nici cea mai mică tentaţie de a o căuta. Pentru că dacă ne ambiţionăm să găsim formula de deschidere a subconştientului, tezaurul demonic ar putea ieşi de acolo. Nu, nu tot odată, dar în mici porţiuni - una după alta. Aşa este orânduit acest tezaur - comorile pot fi accesate doar pe rând, în funcţie de ceea ce este prescris de biletul de drum. Biletul de drum pe calea cunoaşterii de sine. Pe calea eliberării de complexe, anxietăţi, paternuri - comorile nepreţuite ale demonilor noştri, abundenţa din care aceştia îşi trag respiraţia şi seva. 

Evident, comorile demonilor ocupă spaţiu. La unii mai mult, la alţii mai puţin. Cu cât mai bogaţi sunt demonii noştri, cu atât mai grei suntem noi (picioarele ni se adâncesc în pământ şi nu mai simţim nevoia de a merge). Cu atât mai puţin loc avem pentru aripile, care la început cresc în interior. Ele se desfac în lăuntrul nostru ca bobocii de crini şi îşi fac loc doar pe măsură ce ne hotărâm să sacrificăm câte ceva din tezaurul demonilor. Aceştia se supără, fac ravagii, ne conving că nu vom fi capabili să îngrijim crinii, că valorile lor sunt mult mai sesizabile, mai utile pentru noi, că orice aripă-petală este susceptibilă deteriorării într-o lume mizerabilă ca a noastră... şi nu are nici un rost! 

Asta se întâmplă în perioadele când taci. Acumulezi. Dar nu înainte de a face loc pentru asta... Cel mai curios lucru este că atunci când tu adormi, epuizat de lupte interioare, demonii dau mâna cu îngerii şi împreună petrec până la ziuă, ridicând cupe cu şampanie în cinstea ta...
             

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Eu - capra ispășitoare. Țap e Codul. Audiovizualului

Pe marginea scandalului în jurul excluderii postului Jurnal TV din pachetul de servicii ai mai multor distribuitori (cabliști), mulți și-au dat cu părerea, inclusiv EU și UE. Pro și contra, pe lângă și pe după, în pofida și datorită... Toți au tunat și fulgerat despre libertatea de exprimare, unii au vociferat și despre libertatea în afaceri. Cineva a dat cu bâta în Plahotniuc, învinuindu-l de monopol și apucături mafiote, altcineva - în frații Țopa, făcându-i fugari. Duelul mediatic s-a bazat pe argumente consistente, dar și pe emoții fulminante. Cu toții au căutat vinovatul și cu toții l-au găsit. Fiecare pe al lui. Pe Pocaznoi l-au identificat mai mulți: și cei de la Jurnal tv, și mulți dintre telespectatorii lor (pentru obediență politică), dar, probabil și cei care au făcut comanda - pentru infantilitate și sabotaj al ordinelor din culpă.

Urmăream evenimentele, ca tot omul, trecând prin diverse stări: lichidă, solidă și gazoasă. Pardon: lucidă, ușor nervoasă și explozivă. Cel mai mult m-a iritat faptul că sub pretextul „
românizării” audiovizualului din RM, proiectul (cu pricina) de hotărâre al CCA promova niște posturi total rusificate. Bun, am vorbit despre asta la ”Ora expertizei” pe 13 ianuarie. Nu mai insist.

Revin la lista de țapi. Ispășitori. Ei au fost căutați și la ședința Comisiei parlamentare de specialitate, întrunită joi, 16 ianuarie. Comuniștii ziceau de democrați și CCA, democrații - de CCA și comuniști etc. Probabil, al treilea război mondial ar fi început în scurt timp, dacă președintele comisiei nu ar fi găsit soluția împăciuitoare: liniștiți-vă, oameni buni, că de vină e... Codul Audiovizualului! 

„Ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat pentru că în legislaţie nu este prevăzută relaţia dintre radiodifuzori şi distribuitori de servicii. Atâta timp cât în legislaţie acest lucru nu este stipulat, noi riscăm ca legislaţia să fie interpretată astfel încât să fie luate decizii în defavoarea telespectatorilor şi a radiodifuzorilor”, a declarat Lucinschi. Altfel spus, cei care au dorit moartea Jurnal TV (căci de o televiziune fără telespectatori nu are nevoie nici cel care o finanțează), de fapt, nu au făcut-o cu bună știință. Pur și simplu, ei, fiind extrem de bine intenționați (mai ales când au chemat cabliștii la securitate și le-au ordonat să se debaraseze de Jurnal TV) au greșit pentru că... legea e defectuoasă. 

Deci, de vină sunt... eu, autorul de facto al legii în vigoare! Eh, și acum ce să fac? Stau cu capul în șemineu (acolo a rămas puțină cenușă de la cheful de revelion) și aștept protestatarii... să se mute de la CCA la poarta casei mele...

P.S. Comisia lui Lucinschi a creat un grup de lucru pentru amendarea Codului Audiovizualului. Formată din 10 persoane. Nu știu cine sunt aceștia. Puteți să râdeți, dar sper să fie profesioniști neimplicați politic. Îmi exprim dorința de a participa la lucrările ei. M-am săturat să o modifice tot felul de diletanți, așa cum au făcut autorii amendamentului prin care a fost legalizat monopolul în audiovizualul din RM. Nu mai țin minte, ce a spus Lucinschi atunci - de ce nu era bună legea așa cum era?..

vineri, 17 mai 2013

ON THE ROAD sau eroii romanelor noastre

Aseară am urmărit un film produs de Francis Ford Coppola (regie Walter Salles). A fost realizat după romanul omonim al lui Jack Kerouac – ON THE ROAD. Un moralist ar zice că e un film despre depravați. Dar, morala fiind apanajul diavolului, o las la o parte, în străinătatea în care am aruncat-o demult, ireversibil. Doar opțiunea e de la Domnul, așa că în acest sens m-am edificat și conformat.
Despre ce este filmul?

Probabil, ar trebui să-l mai văd o dată, ca să surprind momentele subtile ale dialogurilor, căci la prima vizionare (mai ales că este vorba de subtitrarea care diminuează atenția) nu cred că am reușit să valorific tot fluxul (debordant!) de imagini, acțiune și text. Revin la subiect. Dean Moriarty, eroul central, este urmat de prietenii săi în toate aventurile pe care le animă ca un vulcan ce erupe continuu, călătorind prin toată America. Viața pentru el e o explozie hedonică și o trăiește nebunește, fără a calcula consecințe și fără a se crampona cât de puțin de moralitate, canoane etice și estetice. Reguli comportamentale? Nici nu a auzit de așa ceva! Singurele lui certitudini sunt libertatea și dragostea. Dragostea necondiționată. Sal Paradise este un scriitor la început de cale, care îl însoțește pe Dean, absorbit de nebunia aventurii. Întrebarea este de ce o face? Pentru că îl iubește, pentru că e contaminat de exuberanța acestuia sau pentru că și-a găsit sursa sigură pentru romanul pe care își dorește să-l scrie? Probabil, toate motivele sunt plauzubule. Aventurile celor doi, acompaniați, dealtfel și de alții, mai ales de Marylou, ”târfa” iubită a lui Dean, sunt un coctail de viteză, droguri, alcool, erotică, adrenalină, emoțiii incandescente. Viață! Sau iluzie, vis în numele căruia corpul și psihicul ard ca o văpaie ce se consumă la urma urmelor?..  

Ceea ce conteză, totuși, nu este finalitatea, oricum previzibilă și logică – Dean ajunge un paria, tremurând din cauza sevrajului și a abuzurilor de exitanți, Marylou se căsătorește cu logodnicul său și e însărcinată (”gata cu drumurile pentru mine!”), iar Sal își scrie în sfârșit romanul și ajunge celebru. Importantă, cel puțin pentru mine, este deducția următoare - fiecare, indiferent de faptele sale, are un rol eminamente determinat în viața celorlalți. Căile Domnului sunt imprevizibile și ni se cere imperios să nu judecăm pe alții tocmai pentru că și ”oalele sparte” sunt create cu un scop divin. Și, s-ar putea ca rolul ”păcătoșilor” militanți să fie rolul cel mai adorat de Dramaturgul Creator, pentru că ei impun viața să se miște în serpentine numai de El știute.

Există un moment în narațiunea filmului, care induce aparent o concluzie excelentă pentru puritanii moraliști. Atunci când Sal este răpus de dezinterie în Mexic, Dean îl părăsește, luandu-i și puținii bani pe care-i avea. Aha, deci, iată unde este dezavuat dezmățul păcătoșilor – hoți, depravați, narcomani! Dar oare acest pas nu este dovada iubirii? Să ne gândim puțin... Este mai mult ca sigur că, dacă Dean rămânea la căpătâiul suferindului (Sal se zbătea în agonia febrei) tânărul scriitor, însănătoșundu-se, nu ar fi cutezat să-l lase pe Dean, să se oprească, să-și scrie romanul. Ar fi ajuns acolo, unde se ajunge după asemenea mod de viață. Dean nu a putut permite așa ceva – face ceea ce a făcut Iuda pentru Hristos – își asumă rolul dezonorant de a contribui la realizarea destinului celuilalt. El face un gest abominabil tocmai pentru că-l iubește pe Sal și, astfel îl determină să-l trateze ca pe un trădător și, implicit, să nu-l mai urmeze, să-și împlinească visul adevărat. Rolul lui Dean, cel de de sursă de inspirație, se încheie. Și el e conștient de asta. E sacrificiul lui, adus prietenului său, care nu se știe dacă l-a înțeles vreodată...

Dean Moriarty este eroul unui roman, este cel despre care s-a scris. Atât. Și mă întreb, cât de devastatoare trebuie să fie această misiune? Să-ți trăiești viața în așa mod, încât să inspiri un roman de succes? 

marți, 23 aprilie 2013

Panică la Grand Hotel - în preajma unui scandal politic!

De ce avem nevoie de prieteni? Complicată întrebare... Totuși, unul dintre răspunsuri ar fi următorul: pentru a   împlini prin ei visele, realizarea cărora nu a încăput în viața noastră. Căci, există multe genuri de vise, spre unele ne precipităm conduși de iluzii, altele le realizăm punctual, mai există și vise pe care le abandonăm, le substituim din mers. Viața e o doamnă care are mereu corectorul și pixul  în mână - mai șterge aici, mai completează dincolo... Deci, ziceam că există și vise pe care le simțim împlinite prin realizările prietenilor noștri...

Exact cu acest sentiment am plecat eu de la premiera spectacolului ”Panică la Grand Hotel” după Ray Cooney, montat pe scena teatrului ”Mihai Eminescu”. Andrei Porubin, pe care îl cunosc din clasa a opta de școală generală și cu care am împărțit pe parcurusl vieții o grămadă de bune și de rele, reprezentând aceeași generație de oameni de creație, mi-a lăsat certitudinea că am realizat ceva excepțional în viața mea odată cu succesul indiscutabil al acestui spectacol. Faptul că Andrei s-a manifestat în rolul său (eroina principală - consilierul primului ministru, Margarett) în plinătatea capacităților sale, creând impresia unei contopiri exhaustive cu personajul jucat, mi-a dat o bucurie imensă, am fost mândră ca un păun în toiul jocurilor erotice.

Doamna consilier, în tot derizoriul situației în care s-a pomenit, a fost întruchipată de Andrei Porubin atât de firesc, trupa a fost atât de bine selectată de regizorul Sandu Vasilache, încât piesa s-a scurs printre minutele-i rezervate, practic, insesizabil. Buf, baf, tram-tara-ram... și gata! Gata??? Oh, ce am mai râs! În camera de hotel, rezervată de politiciană (poreclită de însuși prim-ministru ”vacă bătrână”, deși, se pare că îi era indispensabilă în tot felul de dezbateri publice în Parlament) pentru a se desfăta puțin cu secretarul opoziției, domnul Alen (Anatol Durbală), au început să se petreacă lucruri inopinate și pline de haz. 

Peste detectivul (Alexandru Pleșca) angajat de soția lui Alen, Roxy (Mihaela Damian) a căzut geamul și.... el a murit puțin. Cadavrul trebuia ascuns, căci scandalul politic ar fi fost iminent și de aici au început toate. Într-o paradă hilară și imposibilă au început a se precipita situațiile din ce în ce mai caraghioase. Au fost implicați rând pe rând toți: Jane, secretara lui Margarett (Silvia Luca), garsonul șmecher (Ghenadie Gâlcă), administratoarea hotelului (Anișoara Bunescu), soțul lui Margarett, Richard (Ion Mocanu) și mirele lui Jane, aghiotantul Foster (Victor Nofit). Circulând într-o nebunie galopantă din debara în dormitor, de la ușă prin geam, din șemineu în scaunul cu rotile etc. eroii piesei au încurcat și descurcat lucrurile atât de haios, încât sala a explodat în râsete și aplauze de zeci de ori pe parcursul spectacolului. 

De fapt, nu am de gând să expun conținutul piesei. Nu e nimic filosofic în ea. E o comedie prin excelență. Și tocmai de aceea, cred, a solicitat o muncă titanică din partea echipei teatrale - ca să ne amuze pe noi, spectatorii, totul trebuia să fie extrem de bine pus la punct. Orice pauză nejustificată, orice replică spusă fals, orice exagerare sau inexactitate ar fi diminuat impactul emoțional. Bănuiesc că s-a repetat în draci (iertată fie-mi expresia în postul mare). Și s-a meritat! 

Spectacolul ”Panică în Grand Hotel” e o reprezentație proaspătă, plină de umor,  modernă prin abordarea regizorală și prin interpretarea exactă a actorilor. Cireșica de pe tort, după cum am mai menționat, rolul principal interpretat de Andrei Porubin, conferă spectacolului originalitatea necesară pentru a fi remarcat. Felicitările mele trupei, te îmbrățișez, Andrei!