Angela Aramă

A treia forţă

2012-02-01T13:54:00.008+02:00

Impresia că (după anunţarea intenţiei de a organiza un referendum pentru modificarea Constituţiei) nimic important nu se mai întâmplă în Republica Moldova este penibilă (O, tempora! O, mores!), dar totuşi falsă. Cel puţin, electoratul mai are nişte speranţe. Unii aşteaptă zilele de protest în PMAN, alţii se uită la televizor, pescuind ştiri de ultimă oră. Unii se încred în continuare în partidele pe care le-au susţinut în ultimul scrutin, alţii spun că e nevoie de o a treia forţă politică. Menirea acesteea ar fi să intre pe arena bătăliei (deja plictisitoare!) dintre câţiva gladiatori obosiţi şi enervanţi şi să le arate cum e cu „mama lui Kuzea”. Nu zic, ar fi curioasă o asemenea turnură, dar identificarea acestei forţe este extrem de nebuloasă acum. Să vedem...

Igor Dodon. După ieşirea din PCRM, secundat de două doamne cu o identitate politică recunoscută, a început prin a-şi impune foarte rigid condiţiile de participare la alegerea preşedintelui RM. Chiar dacă se pronunţă în continuare pentru identificarea comună a unui candidat apolitic (în ideea alegerii preşedintelui ca singura cale de soluţionare a crizei politice), Dodon nu dă semne distincte că ar fi susceptibil de un real compromis. Iar partidul pe care şi l-a procurat de curând nu este în măsură să dicteze condiţii din simplul motiv că are un electorat restrâns. Activitatea sporadică a socialiştilor în ultima perioadă de timp nu poate fi compensată (cel puţin deocamdată) prin popularitatea noului lor lider. Consilierii municipali care au decis să-l urmeze, spărgând (lucru bun!) blocajul din Consiliu, nu sunt totuşi o forţă cu adevărat importantă pentru creşterea ratingului lui Igor Dodon.

Iurie Roşca. Magnetismul incontestabil al fostului preşedinte al PPCD a atras în PMAN sute (sau mii) de oameni, chiar dacă mulţi dintre ei au venit din pură curiozitate sau în interes de serviciu. Totuşi, rebrandingul PPCD este prea vag – creat că o forţă proromânească (cu elemente legionare chiar) acum mai bine de 20 de ani, acest partid nu are cum să renască peste noapte ca o grupare politică de orientare „multinaţională”, axată pe patriotism de sorginte moldovenească. Faptul că în loc de „domnul preşedinte creştin-democrat” auzim tot mai des adresarea (respectuoasă!) „Iurii Ivanovici” , denotă o schimbare radicală a spectrului simpatizanţilor lui Roşca. Iar o astfel de schimbare, pentru a da roade electorale, are nevoie de timp, strategii, investiţii şi fundamentare. Flancat de Alexei Tulbure şi Anatol Plugaru pe post de Vlad Cubreacov şi Ştefan Secăreanu, jneperismul altădată elctrizant şi frumos golănesc al lui Iurie Roşca s-ar putea să nu-şi mai regăsească firescul.

Ion Sturza.Revenirea magnatului în politica moldovenească ar fi un eveniment greu de trecut cu vederea. Deşi, se pare că a făcut-o cumva prin proiectul politic legat de PLDM acum câţiva ani. Această presupusă implicare, totuşi, nu a avut efectul scontat. O spune chiar Sturza într-un interviu pentru „Ziarul de gardă”, referindu-se la relaţia actuală cu Vlad Filat: “Demult, de vreun an de zile, nu mai discutăm, doar ne felicităm cu prilejul sărbătorilor. O facem în stil diplomatic, politicos. Întotdeauna mi-am dorit ca Vlad Filat, politicianul, să se desprindă de opinia că ar fi un proiect al lui Ion Sturza şi că ar fi manipulat din umbră de Sturza.”. Atitudinea distantă şi voit corectă faţă de actualul prim-ministru al RM, denotă că în acest moment Ion Sturza este reticent faţă de eventuala sa operă politică şi chiar s-ar putea să regrete aşa-zisa investiţie.

S-ar putea să existe şi alte presupuneri apropo de apariţia unor terţi (jucători) pe arena politică moldovenească. Totuşi, responsabilitatea AIE pentru actul guvernării nu a anulat-o nimeni. Nici măcar acei care manifestă supăraţi împotriva actualei conduceri a RM. Nu aduce anul cât aduce ceasul, vorba înţelepţilor şi a moldoveanului răbdător...

Protestele continuă! Deci...

2012-01-30T11:53:00.002+02:00

A doua zi de proteste în PMAN demonstrează consecvenţa iniţiatorilor. Dacă după prima duminică cineva ar mai fi contat pe iminenţa gerurilor, acum acel cineva ar trebui să se pună serios pe gânduri. Protestele nu vor înceta, dimpotrivă, vor fi şi mai ample prin participarea (din 4 februarie) a PCRM la manifestaţii similare. De fapt, lipsa de perspicacitate şi viziune politică în ansamblu a AIE (probabil, din prea multă versatilitate politică), a împins situaţia spre prăbuşirea lentă a ideii de democraţie în RM ca factor al bunăstării. Cei de la putere şi-au creat iluzia că alegătorii îi înţeleg, îi iartă şi îi iubesc aşa cum sunt (doar pentru faptul că se numesc democraţi , că au obţinut un vot de încredere de la europeni) şi se comportă aşa, de parcă opoziţia parlamentară şi partidele extraparlamentare au murit demult. De parcă “animalul politic” de dincolo de AIE a dispărut din RM şi nu mai amuşină eventuale avantaje inspirate din stângăciile şi greşelile actualilor oameni de stat. Spun asta cu amărăciune. Pentru că întrebarea cetăţeanului turmentat devine deja supărator de “eternă”, mama lui de Caragiale!
Încă la 30 aprilie 2009 scriam în jurnal: “După cum am presupus atunci când am aflat că azi la Varşovia are loc congresul PPE (la care au fost invitate toate partidele afiliate), Iurie Roşca a profitat de ocazie din plin. Chiar a ţinut un discurs în ideea prezentării PPCD drept singurul partid în stare să menţină stabilitatea politică în RM. Nu s-a abţinut de a arunca invective la adresa opoziţiei „imature” care nu ştie să respecte alegerea făcută în mod „democratic” de cetăţeni. Deci, din nou un discurs plin de argumente credibile, seducător şi... în engleză. Am zis că cei care l-au şters de pe lista politicienilor activi, s-au grăbit. Este “periculos” prin inteligenţă şi sentimentul că nu poate fi înfrânt. Pentru el nu există resemnare. Va aştepta.”
A aşteptat… Acum redresarea situaţiei spre o finalitate “democratică” şi fericită este din ce în ce mai subţire. Dacă AIE va insista să menţină puterea prin orice mijloace sau dacă va accepta alegerile anticipate, rămâne de văzut, dar în acest moment nimic nu mai poate salva populaţia de o dezamăgire cumplită. Mitul regimului democratic instaurat în RM e pe cale de a se prăbuşi la fel ca multe altele. Nu-mi rămâne decât să sper că ne-am învăţat lecţia. Sau că ne-o vom învăţa în următorii 40 de ani…
Acum “eu cu cine votez?” este întrebarea care împarte spectrul politic activ în trei segmente (care de facto, sunt două). Protestele şi nemulţumirea tot mai sesizabilă a populaţiei care nu înghite inconsegvenţa democraţilor de la putere îi va face pe aceştia din urmă să găsească compromisuri pentru a menţine AIE. Aşa dar, oricât de “păpuşar” ar fi vicepreşedintele Parlamentului, liberal-democraţii vor fi nevoiţi să se conformeze şi să fortifice alianţa. Ceea ce va fi pe placul liberalilor. Aşa că cei mai bogaţi oameni din RM se vor alia pentru a-şi apăra averile. Al doilea segment aparţine PCRM. Dincolo de fluctuaţiile din acest partid, el rămâne a fi destul de puternic prin fidelitatea alegătorilor săi. Al treilea segment, condus de Iurie Roşca, destul de pestriţ deocamdată, s-ar putea să atragă o parte din nemulţumiţii dezamăgiţi de prestanţa AIE, dar incapabili să voteze comuniştii. Acest al treilea segment rămâne a fi incert deocamdată, dar s-ar putea să crească. O fi susţinute financiar protestele de dezirabilii acum fraţi Ţopa? S-ar putea, dacă ne amintim, că apelul de a merge la proteste a fost făcut pentru prima data tocmai la Jurnal TV…
Dacă ne conducem de logica de mai sus, atunci în eventualitatea unui scrutin, va trebui să alegem de fapt între două alianţe oligarhice: Filat plus Plahotniuc şi Voronin plus Ţopa. Alegere deloc simplă…

Anul vechi....Anul nou.....

2011-12-28T10:04:00.003+02:00

Obişnuim să tragem linii. Mai ales la sfârşit de an. De parcă nu tot noi am inventat tranşarea timpului (etern şi rectiliniu în esenţă) în bucăţi "comestibile" pentru mintea noastră finită. Mă rog la Dumnezeu să-mi prelungească zilele – încă nu sunt gata să plec, îi zic pentru orice eventualitate. Încă nu am înţeles de ce am venit pe lume, care a fost scopul renaşterii mele. Adică am impresia că abia încep viaţa conştientă, că nu am dezlegat misterele pe care trebuia să le dezleg, că totul e început şi nimic nu e dus la capăt... E o stare minunată – sunt mereu în faţa unei descoperiri şi îmi doresc să trăiesc din plin. Deşi... în legătură cu scopul existenţial... Nu cred că viaţa omului are unul singur. Cred că există mai multe perioade cruciale în viaţa noastră, fiecare cu raţiunea ei de a fi, cu finalitatea proprie. Toate adunate una după alta (una peste alta) constituie scara la cer. Sau la... spre sine.
Apropo, într-o seară, după ce am venit acasă (fusesem cu cele două grupe de copii de la şcoala mea în excursie la postul Publika tv), am primit un mesaj pe FB. Mesaj care, dincolo de plăcerea egoistă a laudei în sine, confirmă justeţea alegerii făcute în legătură cu crearea acestei şcoli de televiziune.
„ Bună seara, d-na Aramă!
După ce am coborăt de la sediul şcolii tv, Andreea a urcat în maşină şi:,, Mami, tati, am foarte multe lucruri să vă povestesc..." şi aşa a durat pînă am ajuns acasă... atătea impresii, emoţii, noutăţi... Ei încep şcoala dimineaţa cu un mesaj. Cum credeţi, care-i ştirea pregatită pentru mâine? :) Am auzit-o cum repeta în camera ei... gen:,, Stimaţi colegi, ieri împreună cu profesoara şi colegii mei de la şcoala tv am plecat în vizită la Publika tv, acolo...." ş.a.m.d.
Vă mulţumim încă o dată şi, dacă nu vă plictisesc, vă mai scriu impresiile după următoarele lecţii. O seară cît mai liniştită!”
Citesc şi zâmbesc. Asta se numeşte împlinire?

Una posomorâtă, dar nu despre alegeri

2011-12-14T09:30:00.002+02:00

Cerul e greu. Îl simt fizic. Nu că m-ar apăsa, dar cu certitudine îl duc pe umeri. La fel cum o face toată lumea. Chiar dacă nu conştientizează asta. În această lumină gri toate culorile pălesc. Absorb o nuanţă rece şi pierd ascuţimea, stridenţa. Şi portocalele par patinate, ca nişte obiecte de anticariat vîndute de-a valma pe tarabele de pe Ştefan cel Mare. Parcă ar transpare prin coaja lor substanţa chimică cu care sunt stropite pentru export. Formalină? Hm...
Totuşi, e o zi frumoasă. Pentru că e unică. Aşa posomorâtă cum este. Mă gândesc să las fumatul. Nu, nu vă bucuraţi, prieteni, doar mă gândesc...Păi da, şi fumul de ţigară contribuie la grizonarea peisajului...

Şi din nou despre alegeri...

2011-12-12T09:42:00.007+02:00

Mai sunt 4 zile... Situaţia e pe muchie de cuţit, vorba gospodinelor, atunci când taie o găină. Evident, cea mai de neinvidiat poziţie pe tabla de şah a politicii moldoveneşti este cea a lui Vlad Filat. Pe de-o parte, să nu-l voteze pe Marian Lupu ar însemna să-şi asume responsabilitatea unor alegeri anticipate. Pe de altă parte, votându-l pe candidatul AIE, îşi surpă şansa de a mai păstra postul de prim-ministru. Solicitarea de a i se oferi garanţii în vederea nealierii ulterioare a PD cu PCRM pentru a-l demite, vorbeşte de la sine. Ce garanţii, însă, poate oferi PD? Să semneze un angajament? Uşor! Dar asta nu înseamnă că acesta va fi respectat! Avem exemple de motivare (argumentată la greu!) a unor acţiuni şi mai dubioase decât o aliere cu PCRM atunci când există scopuri comune. Cât se poate miza pe jurământul unor democraţi conduşi de afacerişti despre care se spune că au recurs la şantaj ca şi cum s-ar spăla pe dinţi dimineaţa? Greu de spus... În situaţia asta doar PL ar avea de muncit la spălarea propriei imagini. Dar s-ar putea să se înţeleagă cu PD să nu participe la votul PD+PCRM împotriva PLDM...
De fapt, pericolul revenirii comuniştilor la guvernare este cât se poate de real în ambele cazuri. Popularitatea lor creşte din cauza înrăutăţirii explicite a condiţiilor de viaţă a populaţiei şi, deci, se poate estima un procent semnificativ al sufragiilor acordate PCRM în cazul unor alegeri parlamentare.
Ce-i de făcut? O întrebare retorică, s-ar zice. Dar se ştie că Dumnezeu nu-ţi pune în traistă decât dacă ai trecut la acţiune. În cazul dat, probabil, Mihai Ghimpu ar trebui să aibă un cuvânt de spus. Ideea unei alianţe-beton îi aparţine!

Una dadaistă...

2011-12-06T10:54:00.005+02:00

Chişinău e oraşul contrastelor. Chiar şi verdele abundent, atât de lăudat în Europa (mă refer la vegetaţie) are reversul său, dezavuat în zilele golaşe de toamnă-iarnă. Trotuare cu pavajul spart, carosabil peticit şi kitch-ul faţadelor "euro"-reparate...
Nu mai zic de paradoxul nostru identitar...De exemplu, la 1 decembrie tinerii scandau slogane proromâneşti şi defilau fericiţi pe lângă vitrinele pline de calcuri ruseşti cum ar fi "Reduceri absolut LA TOT!"...Mă rog,aceştia suntem noi, chişinăuenii, românii Basarabiei moldave, vorba contrariată a cântecului. Avem şi noi farmecul nostru! Ceva-ceva tot avem! Chiar dacă lipsa preşedintelui în stat ne frustrează cumva demnitatea naţională. În schimb suntem mândri de bradul din PMAN! Să zică cineva că nu e frumos! Şi dacă se spune despre un om voinic că e ca bradul, de ce să nu zicem şi invers, că bradul nostru e ca un ditamai om, adică preşedinte! Măcar până la 16 decembrie. După asta găsim o metaforă nouă. Că preşedinte nu cred să avem nici atunci.
Apropo, nu s-a gândit nimeni să-i ceară lui moş Nicolae o soluţie politică? De fapt, avem deja una de un roz bombon, dar nu cred că ne e de mare ajutor. Hm...Totuşi plouă şi asta e bine - potoleşte necugetul şi setea pământului. Doar că iarăşi (instantaneu!) am probleme cu Focusatul - n-am semnal decât la Animal planet! O fi acesta un semn?

Voronin şi cadavrul inamicului

2011-10-29T10:22:00.013+03:00

Situaţia politică din RM devine tot mai interesantă. Nu oferă nici un dram de speranţă în plus, dar, cel puţin, excelează prin spectacol. Serialele pălesc în faţa intrigilor ţesute de scenariştii politici. La 28 octombrie am asistat la un show care mi-a trezit nostalgia filmului odată faimos "Ones upon a time in America". Ce rol a făcut acolo de Niro! Dramă, dragoste, şantaj, sfere de influenţă, omoruri, sânge, ură, mister, scheme de anihilare a inamicului, reguli obscure de joc, casinouri şi prohibiţie...Altă lume, alte valori...Şi alte principii, evident. Dar aceeaşi sete de a învinge, de a zdrobi concurenţa.
Bine, să încercăm a dezlega iţele. Atacul lui Vlad Filat asupra partidului condus de Vlad Plohotniuc, pardon, Marian Lupu, a fost destul de temerar pentru că presupunea demiterea procurorului general şi chiar a Preşedintelui Parlamentului. Wow, am zis atunci. Şi cu zisul am rămas pentru că, iată, PD-ul a contraatacat prin şantaj public, aruncând mingea din nou pe terenul PLDM: dacă mai continuaţi aşa, vă deschidem dosare penale! Buuun. Din păcate, reacţia Premierului a fost...ca şi inexistentă (şi-a chemat la sfat partidul). De ce? Pentru că altceva nu a putut să facă în acel moment din simplu motiv că în instituţiile (controlate de democrat-liberali) vizate de Zubko în raportul său într-adevăr, se pare, există funcţionari corupţi şi, deci, şantajabili. Cutia Pandorei, vorba mitului şi a lui Marian Lupu, s-a deschis! Dar încă nu s-a căscat suficient de tare ca să înceapă a ieşi de acolo toate mizeriile. Butonul care deschide capacul e setat deocamdată la liniuţa "şantaj". Următoarea e "sacrificare selectivă" şi ultima e, probabil, "terminator" sau "erasier". Adică la acest nivel de deschidere a capacului vor fi scoase în vileag toate mişmaşurile presupuse ale lui Vlad Filat şi ale colegilor săi de la nivelurile superioare de guvernare. Şi atunci el va fi învins de Vlad Plahotniuc. Hm...dar cutia asta zglobie nu e chiar aşa de simplu de manipulat! Cu siguranţă că Vlad Filat deţine la rândul său materiale compromiţătoare la adresa lui Vlad Plahotniuk şi a anturajului său... Adică nu cred că în Cutia Pandorei nu ar fi de toate pentru toţi! Asta înseamnă că (pauză) capacul nu va trece mai departe de liniuţa "sacrificare selectivă" în mişcarea sa ameninţătoare spre deschidere completă. Căci dacă încep a ieşi de acolo toate relele comise de actualii şi foştii politicieni... se înneacă toată ţara! Rămânem nu doar fără Preşedinte, ci şi fără opoziţie parlamentară! Iar asta chiar nu e democratic!
Vă amintiţi o poezie a lui Mihalkov (sau Ciukovski?) "a u nas v kvartire gaz....a u nas segodnea koşka rodila vcera koteat...a u nas....a u vas..." şi tot aşa. Apoi iată cam aşa se întâmplă acum în politica moldovenească: doi se ceartă, etalându-şi muşchii, iar al treilea, adică noi, spectatorii, roadem gulerele cămăşilor uitându-ne ba la unul, ba la altul, ba la unul, ba la altul...Ceilalţi actori din spaţiul public, comuniştii, nici măcar nu se obosesc să se uite. Doar profită. Ba de unul, ba de altul. Situaţia lor le permite genul de relaxare anecdotică: cel mai înţelept e să nu întreprinzi nimic, ci să stai liniştit pe malul râului şi să aştepţi să plutească în aval cadavrul inamicului tău.

De moartea mea rog să fie învinuit Vladimir A.!

2011-10-17T22:42:00.010+03:00

M-a mirat foarte mult faptul că pentru prima dată printre sursele de trafic ale blogului meu am descoperit ieri și site-ul prime.md... Nu i-aș fi acordat prea multă importanță, dacă tot ieri nu aș fi primit următorul comentariu la postarea precedentă:
„Stimata doamna, totusi nu inteleg cu ce te-a suparat pe dumneata Plahotniuc?!... si de unde esti atat de sigura ca el este balaurul iar Filat este fat frumos ca doar nici unul ditre cei ce scrieti asa frumos, cu epitete si metafore nu aduceti nici macar un argument in srijinul afirmatiilor ca Plahotniuc este vinovatul in tot dezastrul din tara? V-ati vandut si dvs pe 30 de arginti, imi pare rau, o sa va tin minte”.
Așa deci... Cineva o să mă țină minte...Cred că e clar pentru ce...că doar nu pentru a mă ferici cu niște bani în plus la cei 30 de arginți pe care pretinde că i-am luat de la Filat! Oh, mamă dragă, ce sensibilitate exacerbată la critică! De data aceasta cred că am încurcat-o rău de tot! Povestea cu gogoașa, care a tot scăpat de devoratori, se apropie de sfârșit?! Măi, ce talent am de a-i stârni pe toți împotriva mea! Roșca nu vorbește cu mine pentru că am plecat din partid, Filat nu mă ia în seamă pentru că nu l-am huiduit pe Roșca atunci când am plecat din partid, Ghimpu nu mă mai recunoaște pentru că l-am votat pe Voronin în 2005, Voronin nu mă iubește pentru că i-am dat bătăi de cap cu grevele și „voobșce” sunt româncă... Acum și Plohotniuc se pare că mă amenință cu nemurirea din cauză că l-am lăudat pe Filat și nu pe procurorul general...
Apropo de balauri și feți frumoși - nu cred că vreunul dintre politicienii autohtoni merită să deţină exclusivitate în privinţa acestor supranume. Nu obișnuiesc să operez cu dihotomii, etichetările îmi repugnă. Și nu cred că există oameni prin excelență buni sau răi. Îngerul și demonul își dau mâna în fiecare dintre noi...
Da, și mai e ceva! Oamenii politici sunt în primul rând expresia noastră, a celor care îi votăm și nu ne mai săturăm să consumăm la greu mitul Eliberatorului. Și-i facem de zor acestuia din urmă statui. Și le văruim cu alb-dalb de sărbători, și le lustruim cu mâneca de la unicul costum de haine, scuipându-le drăgăstos, și ne facem a nu vedea că au greșit, că au cedat, că s-au împotmolit, că s-au lăsat şantajaţi şi mituiţi... Exact invers procedăm cu cei „răi”, adică Ne-eliberatorii - îi înjurăm și-i blestemăm de mama focului, chiar dacă enunţă şi lucruri logice...ca să avem pe cine să învinuim de absolut toate relele. Asta durează până în momentul când realizăm că nu am fost eliberați ca lumea! Atunci spargem statuile și alegem alți Eliberatori...Și iar scuipăm și lustruim, scuipăm și lustruim...
Pe scurt, cui îi trebuie toată filosofia asta?..De fapt am vrut să declar la modul cel mai serios (aşa cum a făcut eroul unui film rusesc tare faimos prin anii 1979-80) că dacă mi se întâmplă ceva rău sau, Doamne fereşte, ireversibil, de acest fapt rog să fie considerat culpabil autorul comentariului cu pricina, Vladimir A.! Adică... Anonimus. Şi mai propun să interzicem acest nume pe teritoriul Republicii Moldova, că taaaare ne-a mai zăpăcit începând cu Vladimir Lenin...

Vlad Filat, Vladimir Voronin şi AIE-ul mamei lor!

2011-10-14T14:17:00.003+03:00

Aşa dar, s-a întâmplat! De luni de zile aştept manevra (aruncând la coş un scenariu după altul) şi trebuie să recunosc că aceasta a fost înfăptuită profesionist. Acum, când Plohotniuk a pierdut "puţin" contactul cu realitatea şi şi-a imaginat că este invulnerabil şi intangibil, că Republica Moldova este imaşul cu oile lui taică-său, că AIE-ul este scutul lui şi stindardul pentru care poporul va rupe gâtul trădătorului...hop! şi inoportunitatea pe nume Vlad Filat! Şi când te gândeşti că tot gaşca lui Plohotniuk a fost iniţiatoarea demersului de a-l invita pe Prim-ministru în Parlament! Pentru a-l urechea, se vede...Doar că în politică intenţiile nu sunt întotdeauna un atu...Uneori ele merg mână în mână cu dama de verde, mascată într-o muză ispititoare. O sirenă care te mângâie pe cap cu osanale "preaînţeleptului" şi "neîntrecutului" şi...îţi înfige pumnalul sub platoşa bleagă. Hâc!
Şi acum - dincolo de metafore. Am spus mai demult că aşa cum se profila situaţia politică în Republica Moldova, lui Vlad Filat îi va reveni responsabilitatea de a sparge AIE-ul mai mult decât nefuncţional şi de a găsi soluţia înainte de a fi prea târziu. Soluţia în vederea stabilizării politice a statului. Soluţia în vederea stopării urgente a ambiţiilor oligarhice ale lui Plohotniuk, care a reuşit să-l îngurgiteze nu doar pe Marian Lupu, ci şi pe Mihai Ghimpu cu nepoţi cu tot!
Da, ştiu! Acum voi fi iarăşi învinuită de 4 aprilie 2005. Nu e o problemă, am deja imunitate. Nu scriu pentru acei care operează cu retorici isterizate. Nici mie nu+mi convine antiromânismul şi prosovietismul lui Voronin, nici mie nu-mi place deloc bădărănismul semidocţilor comunişti. Dar, înainte de a pune punctul pe un enervant şi totodată ineluctabil "i", susţin că prefer alierea sporadică, pe interese comune concrete (preferabil, naţionale) cu comuniştii, decât acest balamuc mafiot care poartă un titlu frumos - AIE.
Acum, punctul pe "i". Dacă Vlad Filat a făcut un prim pas spre normalizarea situaţiei politice (să zicem, că preşedintele ţării va fi ales), trebuie să urmeze şi ceilalţi paşi. Şi nu mă refer la paşii "în horboţică" a unei sârbe lăutăreşti. Mă refer la dezvăluirea adevăraţilor autori ai atacurilor raider, adevăraţilor autori ai evenimentelor din 7 aprilie 2009, la dezavuarea tuturor schemelor de monopolizare a pieţelor pe diverse segmente din Republica Moldova etc. Să vedem ce va urma...Că va urma, sunt convinsă...Da acum, cu hramul, oameni buni!

Şcoală de televiziune! Ceva absolut special!

2011-10-12T14:57:00.005+03:00

Da, da! Ceva absolut special pentru că e pentru acei care sunt absolut speciali! Există timp pentru veghe, există timp pentru somn. Este timp pentru dragoste, este timp şi pentru ură. Este timp pentru strânsul pietrelor, dar şi pentru aruncatul lor... pentru muncă, dar şi pentru odihnă... Ceea ce vreau să fac eu prin şcoala mea, însă, nu e de găsit în cărţile despre filosofia existenţială... Vreau să le adun pe toate: studiul şi distracţia, odihna şi munca... Aşa înţeleg eu viaţa şi aşa îi voi învăţa pe alţii s-o înţeleagă. Dincolo de astea, hai să fiu ceva mai serioasă. Deci!
Realitatea de ultimă oră din Republica Moldova denotă o dezvoltare rapidă a domeniului audiovizual. În ultimul timp au apărut mai multe instituţii de televiziune şi radio şi la un moment dat s-a produs o criză sesizabilă în sfera cadrelor de specialitate. În Republica Moldova aproape că nu există instituţii, în cadrul cărora s-ar instrui pe scară largă viitorii profesionişti în televiziune, deşi solicitarea creşte. Prevederile de bază ale Codului Audiovizualului din Republica Moldova cer imperativ mărirea volumului de produs autohton, ceea ce înseamnă că va fi nevoie în continuare de specialişti calificaţi în domeniu.
Obiectivele cela mai importante ale şcolii de televiziune sunt următoarele:

 Asigurarea unei pregătiri de ordin general (iniţiere) în arta comunicării audiovizuale, dobândirea abilităţilor necesare pentru o carieră timpurie în televiziune.

 Specializarea pe diverse domenii de televiziune (prezentator, reporter, regizor, realizator, producător etc.), care ar permite participanţilor la training să-şi expună ideile în vocabular tv şi să creeze produse audiovizuale.

 Crearea abilităţilor de munca în echipă, de depăşire a situaţiilor de conflict şi valorificarea calităţilor personale de socializare.

 Descoperirea talentelor de comunicare ascunse, dezinhibarea personalităţii, aprecierea obiectivă a concurenţei.

 Iniţierea şi dezvoltarea potenţialului fiecărui participant la training.

 Valorificarea şansei de a crea un produs cu perspectivă de publicare la unul din posturile tv existente pe piaţa audiovizuală din Republica Moldova.

În sfârşit, metodele de predare vor fi următoarele:
- cursuri;
- laboratoare practice de creaţie;
- vizite de cunoaştere la studiouri tv din RM şi de peste hotare;
- întâlniri periodice cu specialişti şi vedete tv pentru schimb de experienţă;
- master-class-uri cu personalităţi în domeniu.;
- realizare de produse tv cu perspectivă de publicare.

Costul lunar e 50 euro, adică circa 12 euro pe săptămână (2 ore cumulative de curs).
După 7 luni de studii diploma e garantată!
De fapt, sincer vorbind, abia aştept să încep în noiembrie cursurile. E proiectul vieţii mele, ce mai! Doritorii de a participa la el se pot înscrie simplu:
La nr de tel. 069163422;
Pe adresa angelaarama@yahoo.com;
Pe FB prin mesaj pentru mine;
Aici, pe blog, prin comentariu.
Lăsaţi următoarea informaţie: numele, vârsta, nr de tel.
La cum arata solicitarile, vor fi grupe de diverse vârste:
10-15 ani
16-18 ani
19 - 25 ani
Aşa dar, en garde, ignoranţă! Şcoala de televiziune pentru copii, adolescenţi şi tineri se deschide la 1 noiembrie!

Filosofia ca unitate convențională...

2011-09-24T18:15:00.008+03:00

Există, totuşi, dincolo de logica şi raţiunea omenească, lucruri pe care nu le putem controla, nu le putem stăpâni. In pofida sistemelor şi construcţiilor masive de înţelepciune cu care ne baricadăm, crezând că iată, am descoperit formula non-suferinţei. E destul să se întâmple o boare de vânt cu o amintire vagă şi gata, buf! - toate scuturile se prăbuşesc, chiar dacă au fost ridicate cu multă motivaţie. Ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute, să înţelegem ce vrem de fapt...Hm, și iarăşi formulăm greşit - să înţelegem?! Mintea nu e în stare să cuprindă tot universul subconstientului nostru.
Viața noastră e o pistă cu obstacole. După fiecare victorie petrecem ceva timp într-un salon SPA și pornim din nou la drum.
Sau...viața noastră este un coridor luuuung, cu multe uși. Uneori se întâmplă să zăbovim ani și ani într-un modul al coridorului, lărgindu-l, construind castele. Uneori rămânem acolo până la moarte, alteori hotărâm să plecăm mai departe, să explorăm... Succesul depinde în mare măsură de modul în care închidem ușa modulului după ce am plecat. Dacă o lăsăm întredeschisă, nu reușim să ne desprindem de trecut. Facem un pas înainte și ne oprim sau ne întoarcem și apucăm de clanță. Frica, obișnuința și confortul care l-am avut ne împiedică să fim temerari până la capăt. Uneori nu avem puteri să închidem ușa etanș. Lumina amăgitoare care răzbate în urma noastră, ne amestecă gândurile și pașii. Mergem ca niște rătăciți în pădure. În momentul când ni se pare că am zărit luminișul, ne dăm seama că am mers în cerc...

A venit, a venit toamna...

2011-09-02T09:01:00.004+03:00

Da, a venit...Chiar dacă mai este cald afară, mai sunt deschise terasele şi berea consumată acolo nu-ţi îngheaţă încă de-a lungul tractului digestiv, chiar dacă premierul Filat îşi mai plimbă estivalii-pectoralii peste valurile Nistrului şi prin televizoarele noastre, chiar dacă e tocmai timpul potrivit să mergem la mare prin străinătăţi la jumătate de preţ, chiar dacă încă e foarte greu să-ţi trezeşti copilul dimineaţa: hai, că s-a terminat vacanţa! A venit! Toamna, adică. Ei şi? O toamnă în plus, una în minus...Nişte alegeri în plus, nişte alegeri în minus...Hm, oare va fi toamna asta tocmai acea toamnă care contează? Adică să determine ea nişte schimbări esenţiale în structura socio-politică a Republicii Moldova?..
Eh, mai are oare rost să ne istovim neuronii cu grijile statului? Preşedintele interimar zice că mai există o speranţă - Curtea Constituţională urmează să răspundă acum, în septembrie, la o interpelare care ar putea permite depăşirea impasului prin modificarea Constituţiei, în aşa fel încât preşedintele să poată fi ales prin votul majorităţii simple a deputaţilor. Şi Premierul zice că există speranţe, dar nu e vorba de cele legate de decizia Curţii Constituţionale, care ar putea permite modificarea Constituţiei prin lege organică...Să se gândească oare la o înţelegere cu opoziţia comunistă? S-ar putea...Dar...a îmbătrînit parcă şi Voronin, deşi o mai face pe politicianul zglobiu. Hahaha! Nu mai e tânăr nici Pulbere...Chiar să fie tot ei speranţa noastră naţională? Păi, la aşa popor - aşa speranţă! Daaaaa, a venit, a venit toamna...acoperă-mi inima cu ceva...Cu umbra unui copac sau mai bine...Numai nu cu o factură de la Moldova-Gaz!

Aflu ca sunt o paria in RM pe motiv ca am fost deputat...

2011-08-17T20:52:00.012+03:00

Ce zice dictionarul despre paria? Zice ca in India, în concepția brahmanilor, paria era o persoana care se afla în afara castelor și care era lipsită de orice drepturi. Prin extensie, poate fi vorba de un grup social din care face parte o astfel de persoană. Iar la figurat prin paria se subintelege o persoană sau colectivitate urgisită, disprețuită, căreia nu i se recunoaște nici un drept. Buuuun. De ce brusc m-am apucat sa consult dictionarul cu atata inversunare? Pentru ca am vrut sa stiu cu exactitate cine sunt, care este statutul meu in Republica Moldova. Ca am facut ceva pentru ea, si ea mai putine pentru mine, nu conteaza - un om puternic nu cauta vinovati, ci isi asuma responsabilitatea pentru viata lui. Si...pretind ca sunt un om puternic, deci, responsabil. Si chiar daca nu as fi facut nimic pentru tara asta, tot cred ca as fi avut niste drepturi stipulate in Carta europeana a drepturilor fundamentale ale omului si in Constitutia RM. Dar, se pare ca pentru faptul ca am fost deputat in Parlamentul RM de legislatura a 16...n-am nici un drept. Cel putin, nu in fata actualei puteri. Pe care, de altfel, am votat-o. Cred ca daca saream cu scandal dintr-o barca partiinica in alta, problema nu s-ar fi pus cu atata patetism. De fapt, despre ce este vorba? Ma anunta o prietena cu care am incercat sa fondam un ONG acum vreo doi ani, dupa ce am abandonat politica activa (nu am mai gasit intelegere in partidul din care faceam parte) ca are probleme din cauza ca am figurat in calitate de presedinte al ONG-ului respectiv (am renuntat la presedentie in scurt timp pentru ca aveam alte prioritati). Ce fel de probleme, zic. Pai, intr-o scrisoare semnata de actualul secretar de stat (scrisa de un consilier de al sau - un domn Furculita) este mentionat ca "La momentul inregistrarii ONG-ului Dvs., presedintele acestuia figura d-na Angela Arama, care in perioada 2005-2009 a fost deputat in Parlamentul Republicii Moldova din partea aceluiasi partid politic. Anume din aceste motive consideram ca ONG-ul ... nu poate fi obiectiv si impartial". Wow! Ce chestie! Chiar ma simt excesiv de importanta. Ma simt ca si cum prin denigrarea mea se naste o noua casta - cea a politicienilor si onegistilor imaculati. Figurez in calitate de "argument" al Guvernului! Ce mai!
Pe scurt. Ca ma plictiseste subiectul... Nu m-a facut mama deputat sau onegist...Acestea sunt domenii...cum sa zic...pentru cei cu stea in frunte, pentru cei inzestarti cu aripi de ingeri, pentru sfinti. Eu nu am factura respectiva, acesta mi-e destinul. Si rog actualul secretar de stat sa nu-mi mai dea atata importanta. Sa ma lase, dracului, in pace! Caci daca mi se sugereaza ca in RM sunt o paria pe motiv ca am fost om politic, atunci si pe el il paste acelasi statut - de paria. Doar daca nu este un privilegiat al sortii...adica are in spate o parasuta de zburator peste legile fundamentale ale sarmanelor fiinte umane...

Banii

2011-08-12T19:23:00.006+03:00

Criză...Cuvântul acesta devine atât de uzual, încât nici nu ne mai deranjează. Criza încet încet îşi desfăşoară forţele distructive în toate domeniile vieţii noastre şi o face nestingherit. O privim ca pe o mobilă de care ochiul nu se mai împiedică, atât de comună habitatului nostru este!
Dar nu vreau să vorbesc despre criză acum. Pentru mine e demult cert că omenirea a nesocotit natura arhetipală a sa şi a perseverat pe un drum nu zic greşit, ci impropriu. Toate sistemele pârâie gata să crape. Păi sa crape dar! Ptiu, ce limbaj violent! Angelica, fii cuminte!
Ok. Sunt acum. Mă bag în geantă după o carte, dar scot de acolo portmoneul. Deschid şi număr banii. Mai am...
Banii...Ce ne facem fără ei? Murim, asta e! Şi nu cred că e bine, că aceasta e intenţia Creatorului nostru trist. Nu cred că banii sunt valoarea supremă. Dar...suntem dependenţi de ei, asta e! Mă întreb cum de trăiau oamenii când nu exista această monedă de schimb? Şi de ce au ajuns să fie mai importanţi decât orice altceva? Nu pentru toţi, evident, dar pentru mulţi...Mult prea mulţi...Banii ne oferă libertate!- acest argument mă deprimă, dar e utilizat prea serios şi pregnant ca să-l ignor. Totuşi reformulez: banii ne oferă libertate într-o societate de consum. Libertatea de a consuma în voie! Şi de toate! Chiar dacă nu avem nevoie de asta...
Puterea omului se măsoară în bani. În saci cu bani! Puternic şi slab sunt antonime care de fapt înseamnă bogat şi sărac, fericit şi nefericit, cu drepturi depline şi fără nici un drept, demn de onoruri şi demn de dispreţ. Nu vorbesc de culaci şi sărăntoci. Adică de oameni harnici şi oameni beţivi. Adică de oameni muncitori şi oameni leneşi. Cei muncitori nu e neapărat că au bani. Ba dimpotrivă, nu ştiu cum...
Şi iarăşi nu despre bani am vrut să vorbesc. Mi-a venit aşa... că am scos portmoneul în loc de carte din geantă. Mă gândeam doar că unii sunt atât de dependenţi (obsedaţi?) de bani, încât devin irascibili numai la gândul că ar trebui să scoată ceva din portmoneu for good.
Ceva nu e în regulă cu noi...Nu pentru că avem nevoie de bani, ci pentru că această nevoie reuşeşte să ne facă nefericiţi dacă se pune problema să ne despărţim de o parte din ei.
Ceea ce nu conştientizează mulţi dintre noi este că nu economisirea pisăloagă şi obsesia faţă de bani te face bogat. Dimpotrivă - legile universale funcţionează tocmai în sens invers. Cel care pune un preţ excesiv pe orice (inclusiv bani) va pierde obiectul adoraţiei exagerate. Dacă eşti dependent de bani, îi vei pierde mai devreme sau mai târziu. De ce? Poate pentru că nu tocmai banii aduc fercicirea şi te fac să te simţi liber...ci altceva, mult mai preţios...Ceva prin ce ne identificăm ca oameni?..

Digitalizarea: oportunitate pentru cine?

2011-06-27T13:04:00.008+03:00

Am revenit dintr-o scurtă vacanţă la mare şi, evident, m-am pus pe citit ştiri. Nu se cade să ratez bucuria construcţiei unei societăţi democratice după izbânda în alegerile locale...Hm, dar ce mi-a fost dat să văd? AIE-ul e cu bulină roşie în continuare! Adică nu e deloc sigur nici acum blocul acesta! Materialele de construcţie s-au pus, dar liantul lipseşte cu desăvârşire, aşa că rafalele de vânt sunt un pericol real pentru ditamai edificiu...Ce păpuşar a comandat vremea asta de cod galben-roşu pentru furtună?!
Apropo de Cod...Codul Audiovizualului, desigur. Că ce ştiu eu altceva?! Deci, de curând CCA a publicat proiectul Strategiei de acoperire naţională cu servicii de programe - aşa cere legea. Am citit şi eu proiectul şi cred că nu prea am ce comenta. Apa e cum să zic...Se duce...Dar iată pietrele rămân. Despre ele nu se vorbeşte în Strategie, dar eu m-am împiedicat de unele...Toate s-au adunat la cotitura spre digitalizare. Hai să fiu mai explicită!
Nu o singură dată în ultimul timp s-a pomenit această noţiune vis-a-vis de viitorul audiovizualului din Republica Moldova. Ceea ce nu este subliniat de regulă, este faptul că trecerea la acest format de transmisiune este nu doar un pas important în dezvoltarea tehnologică, ci şi o mare oportunitate de a lua sub control acest domeniu, inclusiv - a gestiona sume uriaşe de bani. Şi cum la noi suspiciunile sunt mai întotdeauna confirmate de fapte ulterioare, mă întreb, cine îşi doreşte să "păpuşească" multiplexurile şi distribuirea în cadrul acestora a canalelor televizate în RM? Cum şi cine va crea condiţiile în care urmează să se desfăşoare procesul de digitalizare? În ce măsură va fi deturnat pericolul monopolizării prestării serviciilor pe multiplex? Cine va fi proprietarul multiplexurilor? Statul, persoană privată, juridică?
Ceea ce este evident deocamdată este că amendamentele la Codul Audiovizualului operate până în prezent de Parlament au fost extrem de utile pentru cei care şi-au dorit crearea monopolului în audiovizualul moldovenesc. Oare la fel se va proceda şi cu amendamentele privind digitalizarea? Regulamentul cu privire la distribuirea de licenţe pentru includerea în multiplex, criteriile după care se vor acorda aceste licenţe, regulile de desfăşurare a concursurilor respective, modul în care se vor determina proprietarii multiplexurilor nu este nici măcar conturat. Nimeni nu cunoaşte măcar cine se ocupă de el, de acest Regulament. Totul e mult prea incert, confuz şi asta mă îngrijorează. Mă rog, poate că mă agit degeaba şi lucrurile se vor desfăşura în condiţii de normalitate, dar paza bună trece primejdia rea, se zice... Da, depinde doar de paza cui vorbim...

Despre sacrificiul în dragoste

2011-05-15T09:54:00.009+03:00

Pentru că pe FB postarea despre dragoste a stârnit interes, e firesc să continui. Cu ce? Cu ceea ce mi-a sugerat unul dintre comentatori – sacrificiul în dragoste. Da, da, ştiu că aşa se cuvine, aşa ne învaţă religia noastră, aşa ne educă moralitatea: sacrificiul în dragoste este iminent! Este absolut firesc şi necesar. Este indiscutabil! Well, domnilor, eu aş îndrăzni...să discut. Evident, există loc pentru sacrificiu în dragoste, mai bine zis unele sacrificii pot fi făcute doar din dragoste. Exemplul lui Isus este unul de referinţă. Dar, pornind de la interpretarea eronată a înseşi noţiunii de iubire, îndrăznesc să afirm că această teză a sacrificiului este luată drept acoperire de oamenii care nu prea îşi asumă responsabilitatea pentru viaţa proprie, ci mai degrabă trec drept jertfe ale acesteea. Exemplul cel mai la îndemână este cel al femeilor „părăsite” de bărbat: eu am făcut atâtea sacrificii pentru el, eu mi-am jertfit tinereţea pentru el...Acelaşi lucru în raportul părinţi-copii. De câte ori am auzit: eu te-am crescut, n-am dormit nipţile, dar tu...Aici urmează deobicei o tiradă de reproşuri care culminează cu isteriacale şi crize de nervi...Avem de a face aici cu nobleţea sacrificiului, egoismul proprietarului sau frica de abandon? Eu zic că ultimele două sunt mai plauzibile...
Deci, ce e sacrificiul în dragoste, dincolo de situaţiile biblice sau extreme, cand mama e pusă în faţa dilemei de a oferi sau nu un rinichi pentru copilul său bolnav?..Sacrificiul cotidian, nu cel eroic?.. Altfel spus, vorbim cu adevărat despre sacrificiu atunci când pronunţăm cu mare patos şi încredere: Aş face ORICE pentru tine? Şi mai presus de toate: are nevoie obiectul dragostei noastre de această jertfă? Am trecut prin situaţia când mi se reproşau până şi cratiţele Zepter, ridicate pe postamentul sacrificiului material în numele familiei...Am trecut şi prin situaţii când eu, la rându-mi îi reproşam cuiva trădarea, tânguindu-mi sacrificiul personal de excepţie făcut în numele iubirii totale... Dar...dacă sacrificiul voluntar cere la un moment dat răsplata „binemeritată”, e acesta un sacrificiu veritabil sau manifestarea aceluiaş egoism trivial omenesc? Hm, e greu să recunoşti că ceea ce numeşti tu personal sacrificiu nu este altceva decât dorinţa de a te simţi util, dorinţa de a nu fi rămas singur pe lume, de a fi apreciat, iubit, nevoia de a te simţi indispensabil cuiva...Frica subconştientă de singurătate – oare nu acesta este mobilul predispoziţiei noastre de face tot posibilul ca să „legăm” de noi persoanele apropiate? Şi atunci despre ce fel de sacrificiu e vorba? E de gândit aici... Închei cu o întrebare la care nu e foarte simplu să dai un răspuns tranşant (mă refer inclusiv şi la mine): în ce măsură eşti dispus să-i oferi libertate deplină celui pentru care crezi că te-ai sacrificat? Să-i oferi libertate şi să fii fericit pentru el, acel ce se bucură de ea fără tine?..

Lună plină

2011-05-10T18:41:00.018+03:00

După ce i-am spus că vreau să organizez expoziţia personală de pictură, prietena mea cea mai bună a întrebat, zâmbind: "Bine. Pe când organizezi şi un concert solo la tubă cu Orchestra Simfonică Naţională?" Ha-ha-ha, am râs eu... că ce altceva eram să fac, dacă într-adevăr mă apuc de tot ce-mi trece prin cap... Dar cine a zis că nu am voie? Cine a spus că trebuie să facem doar ceea ce primeşte aprobarea...cui, de fapt? Viaţa noastră pe pământ este acel fragment de eternitate în care acumulăm experienţe. Şi cum să le acumulăm altfel decât trecând cu încredere prin încercări, tentaţii, bucurii, provocări, iluzii etc. Toate acestea ne formează ca spirite şi definesc esenţa care trece dintr-o viaţă în alta pentru a atinge perfecţiunea. Adică ascensiunea pe nivelele celeste. Dincolo de transcedentalul nebulos pentru mulţi dintre noi, orice experienţă este utilă pentru că ne satisface curiozitatea. Aşa ne debarasăm de superficialitate, de lene, de regrete, de plictis – unul din cele mai detestabile păcate.
De multe ori sunt întrebată cum de reuşesc să fac atâtea...Eu, însă, mă întreb de ce oamenii nu încearcă mai multe în viaţa asta? De ce ne ambalăm în hârtia colorată oferită de părinţii şi educatorii noştri şi ne e frică s-o schimbăm măcar arareori, explorând viaţa? Şi nu e om să nu fi scris o poezie...Eu zic: şi nu e om să nu aibă dreptul la fericire. Fericirea însemnând să fii liber să faci orice îţi doreşti cu imaginaţia ta. De data aceasta eu personal am făcut nişte lucrări în ulei. Şi am descoperit că e foarte plăcut, relaxant şi revitalizant în aceeaşi măsură. Evident, nu e profesionist. Dar este expresia inspiraţiei şi energiei mele. Iar acestea nu trebuie să-şi confirme zilnic dreptul la viaţă. Ele sunt viaţa înseşi, esenţa mea omenească.
Vernisajul expoziţiei de pictură LUNĂ PLINĂ va avea loc la MolDeco, b-dul Moscovei, 14/1, tel.311-281

Despre dragoste

2011-04-27T09:50:00.010+03:00

În comentariile la postarea anterioară cineva m-a întrebat dacă iubirea este egoistă... Din păcate dragostea dintre doi oameni este nu doar egoistă, ci în mare parte este expresia netă a egoismului uman. Tocmai de aceea provoacă atâta suferinţă. Durerea din dragoste este de fapt durerea orgoliului rănit, egoului respins. Cu cât mai nesigur pe sine e omul, cu atât mai răvăşit îi este egoul propriu. Cu atât mai insistentă este nevoia de confirmare din afară (permanentă) a importanţei, a indispensabilităţii sale. Mă iubeşti? Mă iubeşti? Mă iubeşti? Dacă - da, da, da, orgoliul e împăcat şi răspunde prin manifestări gingaşe celui care emite afirmaţia.

Ceea ce zic este doar o constatare. Aceste manifestări ale orgoliului nu au conotaţie pozitivă sau negativă. Ele doar există şi au tot dreptul să o facă. Undeva la Carlos Castaneda am citit că cel care reuşeşte să scape de propriul orgoliu, este invulnerabil. Eu personal nu am întâlnit în viaţa asta, cel puţin, un om invulnerabil în acest sens. Mă închin în faţa celui care poate să-mi spună cu mâna pe inimă că mă iubeşte fără a-mi cere ceva în schimb. Adică fără a-mi cere reciprocitate, acceptându-mă exact aşa cum sunt. Pe mine, veni vorba. Pe oricine altcineva...

Evident, dragoste necondiţionată există. Ea este atribuită spiritelor puternice, oamenilor iluminaţi, îngerilor, mamelor. Deşi pot fi găsite multe argumente în defavoarea existenţei acesteea chiar şi la aceste nivele. Dacă un copil se dedă istericalelor în public, mama poate să-şi piardă controlul, pedepsindu-l fără pic de milă, trecând prin momente de agresiune incontrolabilă. E o manifestare a orgoliului care zice: te iubesc, DACĂ eşti cuminte. Evident, după ce conflictul este epuizat dragostea de mamă revine. Constatăm doar că oricum "sincope" există şi aici.

Ne rămîne să credem că poate doar Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat. Şi chiar dacă nu ne primeşte în rai pe toţi, o face fără nervi, fără manifestări nefaste ale orgoliului rănit pe motiv că nu-l ascultăm şi nu suntem exact aşa cum îşi doreşte El. O face spre binele nostru, pentru a ne da şansa să perseverăm în perfecţiune într-o altă viaţă, cu blândeţe şi dragoste infinită...

Despre egoism

2011-04-18T10:41:00.006+03:00

Egoismul este întotdeauna opusul toleranţei şi presupune axarea exclusivă pe propriile sentimente şi gânduri. Uneori egoismul este confundat cu demnitatea. Cum să-l disociem? Simplu!

Demnitatea este însoţită de emoţii pozitive: dragoste, compasiune. Ea presupune putere de voinţă şi curajul de a ierta. Demnitatea este apanajul înţelepciunii şi nu umileşte prestaţia semenilor, oricât de imperfectă ar fi. Egoismul, însă, se manifestă ca un orgoliu rănit sau ca o pretenţie exagerată. Egoistul care îşi supraevaluează personalitatea în raport cu ceilalţi face parte din categoria etichetată de filozofia populară astfel: prostului nu-i şade bine dacă nu-i şi fudul, nu-i ajungi cu prăjina la nas etc. Orgoliul este cel care conduce un asemenea om şi îl face susceptibil, uşor de manipulat prin laude excesive. Asemenea oameni sunt foarte previzibili în rolul de şefi, politicieni de top sau capi de familie. Orgoliul nesatisfăcut provoacă suferinţă, îl chinuie pe om, îl face irascibil şi intolerant cu cel care a îndrăznit să-l contrazică. Nu în zadar se spune că dacă reuşeşti să renunţi la propriul ego, devii invulnerabil. Nimeni nu te mai poate face să suferi şi, deci, să acţionezi iraţional. Acceptarea dreptului celorlalţi de a se manifesta este condiţia intrinsecă a eliberării de orgoliul propriu.

Celălalt tip de egoism, provenit din subaprecierea personalităşii proprii, nu este cu nimic mai bun. De fapt, este aceeaşi ambiţie de unicitate, doar că în sensul invers, a pretenţiei de a fi cel mai amărât om de pe pământ. Eu sufăr cel mai tare şi nu încercaţi să mă convingeţi că există un chin mai mare decât cel îndurat de mine! Tristeţea balcanică a devenit deja un truism, iar pesimismul şi criticismul basarabean - o oază, un mediu perfect pentru "microbul" mediocrităţii.

De ce mi-a venit să vorbesc despre egoism? Pentru că egoismul este una dintre cele mai slabe verigi ale noastre. El vine din frustrările istorice, tradiţional provinciale şi de educaţie. Şi dacă nu identificăm problema, nu avem nici o şansă să o soluţionăm. Ba mai mult, o cocoţăm prin intermediul oamenilor politici (pe care-i alegem după chipul şi asemănarea noastră) în fruntea ţării şi... prindem a ne plânge duios de milă...

De parcă am merita altceva...

Tabletă psihologică...

2011-04-05T12:41:00.004+03:00

Se spune că tot ce ne înconjoară în aşa zisa viaţă reală este exact ceea ce suntem. Adică ceea ce e în exterior este oglindirea stării noastre interioare. Dacă te înjură cineva, înseamnă că ai meritat-o din plin, deci. Ai în tine o oarecare cantitate de agresivitate, resentimente sau cine ştie ce alte deşeuri emoţionale... Dacă cineva îţi spune vorbe de dragoste, înseamnă că asta eşti - iubire. Dacă te împiedici şi-ţi zdreleşti genunchii, se prea poate că inconştient nu vrei să mergi acolo unde mergi... În sfârşit, dacă nu te caută nimeni la telefon, undeva în interiorul tău respingi omenirea...sau ai pretenţii prea mari faţă de apropiaţii tăi...

Ok, să zicem...mă rog, chiar cred că e adevărat. Şi deci...Mă uit în jurul meu... Oare se pune şi cactusul din cana cu inscripţia FRANZ KAFKA? E o cană adusă de la Praga. Am pus în ea nisip. am pus în el un pui de cactus...Acum e măricel - a inhalat destulă radiaţie de la computerul de pe masa mea de lucru, sărmanul.

Am tot aşteptat, exersând starea de veghe a ochiului al treilea, dar... Timp de jumătate de oră, ba mai mult, nu s-a întâmplat nimic deosebit... nici măcar nu a intrat nimeni la mine în birou. Suntem doar noi doi: eu şi cactusul. Ce ar trebui să deduc din asta? Că sunt spinoasă pe dinăuntru, că am nisip la rinichi, că viaţa mea e absurdă şi norul acesta nesuferit este totuşi radioactiv?!

Adio, Mărţişor...

2011-03-31T14:19:00.003+03:00

Vorbeam pe Facebook despre o eventuală postare pe blog. De teme politice nu prea îmi arde acum, în plină primăvară. Am zis mai în glumă mai în serios că ce ar fi să scriu despre scopul aflării noastre pe acest Pământ...Ei na, chiar aşa? Mai interesează asta pe cineva? Şi totuşi, risc să scriu... Trăim sute şi mii de vieţi pe Pământ pentru a învăţa dragostea necondiţionată. Este cea mai firească şi cea mai greu de cultivat calitate a sufletului omenesc. Este limpezimea ochilor noştri netulburată de resentimente, invidie, ură şi gelozie. Este partea noastră care ne asemuieşte Creatorului. Este exact măsura credinţei noastre. Aşa că astăzi, înainte de a-mi agăţa mărţişorul de ramul copacului, îmi voi pune următoarea dorinţă: fie ca pacea şi armonia să-mi umple sufletul, îmi doresc să aflu dragostea necondiţionată, facă-se Voia Ta!

Martie. Poem social. Decadent.

2011-03-28T12:53:00.011+03:00

E primăvară...

S-ar zice că inspiraţia trebuie să "colcăie" sub streaşina poetică

a ţest-elor-ţest-oase-lor expuse la soare...

Bine, nu zic de surpriza babei, care ne-a răcorit subversiv duminică. Dincolo de acest ultim cojoc hibernal, e primăvară, zic, şi toţi ar trebui să fim oleacă îndrăgostiţi... de te miri ce. Adică de ce te miri că mai ai pe lângă casă...un membru (doi?!) ...ai familiei, un kilogram (!) de aur (adică de hrişcă), facturi cu multe zer-ouri (sau zer-ouă?), etc-uri enigmatice, şamd-uri de sorginte sovietică pe cale (slavă Domnului!) de dispariţie...

În fine, lista averii declarate rămâne deschisă. Deschisă şi descrisă în poemul numai bun de aruncat la coş. Căci adevărata poezie e imaterială... e fumul unei ţigări stinse in scrumiera unei nopţi de amor, e nostalgia aruncată cu duh, ochind într-o tinereţe exuberantă...

E primăvară...

S-ar zice că e anotimpul re-învierii... Am o singură întrebare...Ca să re-înviem...e musai-musai să murim?..

Scafandrul şi fluturele

2011-02-20T20:18:00.006+02:00

Uneori tocmai când te aştepţi mai puţin, ai parte de momente revelatorii, momente care dau sensuri existenţiale trecerii tale prin această viaţă pământeană, momente care te marchează profund. Acestea te fascinează în măsura în care rămâi tăcut ore în şir şi nici nu observi că în jurul tău lumea continuă să-şi macine rutina.
Duminica aceasta nu prevestea nimic neobişnuit, ba dimpotrivă, unica promisiune clară era lâncezeala vegetală la televizor. Tocmai am terminat de scris romanul asupra căruia aştept să se pronunţe Gheorghe Erizanu, şeful editurii CARTIER. Am terminat de tricotat şi jacheta pentru care am folosit toate resturile de aţă dosite prin pungi mai vechi şi mai noi. A ieşit o chestie neobişnuită, remarcabilă prin combinaţia neaşteptată a culorilor şi a materialelor asortate (împletitura pestriţă destul de groasă, împodobită cu dantelă fină de culoare turcoaz). Altceva nu prea aveam chef să fac, doar să citesc ceva din cărţile autorilor ruşi (reprezentanţi ai psihologiei mileniului trei), cumpărate de la librăria din incinta teatrului CEHOV.
Dar, spre seară, a venit cineva (un om drag) la mine şi ne-am propus să urmărim un film. Cafeaua a umplut livingul cu o aromă ospitalieră şi inspiraţia a ales un disc încă împachetat de nou. Mi-am amintit că îl cumpărasem de ceva vreme, dar nu prea am avut chef de el.
Premiul pentru cea mai bună regie la festivalul de la Cannes 2007..., premiul Cezar pentru cel mai bun actor etc...
Le scaphandre et le papillon. Aşa se numeşte filmul. Acţiunea lui...sau, mai bine, inacţiunea se întâmplă în mintea unui om paralizat total. Unica posibilitate de a comunica cu lumea exterioară este oferită de ochiul stâng, care poate vedea şi, cel mai important, poate clipi în semn de "da" sau "nu". În rest, te simţi împreună cu eroul, la limita sufocării, plumbuit într-un scafandru greu, imposibil de manevrat, străin şi morbid ca înseşi fatalitatea. E un film realizat după o istorie reală, cea a redactorului-şef al revistei ELLE FRANCE.
În anul 1995, la vârsta de doar 43 de ani Jean Dominique Bauby a suportat un insult îm urma căruia a fost paralizat. Se mişca, după cum am spus, doar ochiul stâng. Ceea ce împresionează cu adevărat, însă, nu este starea jalnică a bolnavului, nu este lipsa speranţei de vindecare. Nu este nici măcar compasiunea pentru acest cadavru viu şi vaga exultare pe motiv că ţie nu ţi se poate întâmpla aşa ceva. Ceea ce impresionează este puterea de valorificare a acestei ipostaze, voinţa de a păstra capacitatea de a rămâne activ, vizibil, util. Capacitatea de a rămâne om. În doi ani, cât a mai trăit, Jean Dominique a reuşit să...scrie o carte! Ajutat de doamna care pronunţa pe rând literele alfabetului, el o identifica pe cea dorită printr-o clipire a pleoapei stângi. Rând pe rând literele constituiau un cuvânt, iar peste ore de muncă - un pasaj, un gând, o imagine. Tortura psihologică, dar şi zborul fanteziei unui om imobilizat, captiv în corpul devenit inutil şi străin au fost descrise în cartea apărută la 7 martie 1997. Două zile mai târziu Jean Dominique Bauby a murit.
De fapt, câte dintre problemele invocate de noi în viaţa de zi cu zi sunt reale şi câte nu sunt altceva decât nişte invenţii ruşinoase? De câte ori ne-am asumat cu adevărat responsabilitatea pentru viaţa noastră fără a da vina pe alţii pentru ceea ce ni se întâmplă? În ce măsură realizăm că fiecare clipă destinată reproşurilor, bârfelor, smiorcăielilor provinciale este, de fapt, timpul sustras vieţii noastre în favoarea inexistenţei? Vieţii pe care adesea o considerăm mizerabilă fără a înţelege valoarea ei, valoarea fiecărei clipe petrecute în acest corp supus voinţei noastre, dorinţelor noastre atât de nesăbuite uneori... Acest recipient binecuvântat în care sufletul nostru este chemat să-şi creeze propria nemurire...

între...bare

2011-02-17T12:49:00.009+02:00

Mi-e somn...

Astăzi e o zi peste care guvernează somnolenţa.

Cel puţin în ceea ce mă priveşte.

E întuneric - norii şi-au ieşit din margini ca aluatul

din covata unei gospodine beţive.

Şi se răsto-o-a-a-arnă peste oraş cu nonşalanţă.

În relanti.

Ca o meduză în călduri.

Ieri, se zice, au fost nişte furtuni magnetice -

soarele a răbufnit.

I-au sărit şi lui capacele.

L-o fi enervat, exasperat ceva...

Ce anume?

Bucuraţi-vă, prieteni!..

2011-02-07T12:38:00.005+02:00

De dimineaţă am dat fuga de vreo câteva ori prin siturile informaţionale şi m-am prins la gândul că nu mă prea interesează noutăţile de acolo. Ori m-am obişnuit cu incertitudinile noastre politice, ori încep să mă blazez, vorba dex-ului. Marian Lupu a plecat la Moscova. Şi? Oricum nu vom şti niciodată ce pun ei la cale cu Grâzlov de-a adevăratelea. Marian Lupu nu are consilieri. Şi? Contează dacă îi are pe cei de la curtea lui Plahotniuc? Igor Dodon zice că primarul de Chisinău e pervers, adică gândirea lui e perversă din simplul motiv că e unionist. Ei şi? Ce mare noutate, nici Mihai Ghimpu nu-i menajează pe comunişti, recurgând la limbajul indecent al gloatei. Am senzaţia că "noutăţile" nu mai sunt chiar aşa de noi, că totul se învârte într-un spaţiu etanş ca motocicliştii într-o sferă de la circ.

Şi nimeni nu se bucură că azi e primăvară...

From Christofer Culver's Linguistics Weblog

2011-02-01T12:19:00.003+02:00

Russian calques in the Romanian of Moldova
November 19th, 2010
While the intonation of Romanian in the Republic of Moldova does not greatly differ from across the border in Romania’s province of Moldavia, several decades in the USSR instilled the Moldovan language with a great many Russian calques. I was quite taken aback the first time I heard someone use the exhortation daţi să… ‘let’s’, a translation of Russian давай instead of the standard Romanian hai să. Doing a little research on the topic, I came across an article by Angela Arama that is a strident call to do away with these calques and return to a more traditionally Romanian way of speaking. I’ve added the Russian original of some of these calques to give an idea of how the Romanian mirrors it.

Daţi să vorbim pe româneşte!: On Russian calques
The grand-scale return of the Romanians of the Republic of Moldova to their ancestral identity is far from over. Awareness of the true scale of the Soviet ideological machine’s disastrous impact has grown over these years of national reawakening. However, the repercussions of this massive de-nationalization are still noticeable and a return to normalcy requires not only a sustained effort on the part of citizens, but also the adoption of a clear and realistic language policy by the authorities of the Republic of Moldova.
Why is this aspect of national politics so important in Moldova? To speak Romanian correctly, the state of this language in communication, is not simply a whim of intellectuals, it’s not an apple of discord thrown from the ivory tower of the Moldovan elite. It is a barometer showing the transformation of a society profoundly altered by a Soviet mentality, into one with European structure and aspirations. The argument is as simple as can be.
The ideology of the USSR was to create through the Russian language (and the language itself can’t be blamed!) a new people, a completely content homo sovieticus. The Russian language was placed in the unhappy role of butchering local cultures and histories. of forcing down the throats (băga în capul, as Chiriţei put it) of representatives of Soviet ethnicities grandiose, Leninist, Marxist, imperialist aspirations. Thus the people spoke and thought in Russian. One day, the next, for a decade, for 70 years. Entire generations. Even if, after the restoration of independence in 1989, Moldova’s citizens have made an enormous effort to cast off Russian influence and learn their native literary language (in classes, from dictionaries and from the works of the newly rediscovered great Romanian authors), for a long time Romanian words were strung on a Russian string. People long thought in Russian, simultaneously translating their ideas into Romanian. Coincidence or not, the democratic parties have been supported by those who not only manage to express themselves in Romanian, but also to think in Romanian. Of those who still vote for the Communists because of conviction or convenience (I’m referring solely to those who identify themselves as Moldovans), the vast majority speak an approximation of Romanian, continuing to employ Russian words and to construct their sentences on a Russian model.
Even if their active vocabulary gradually grows, literal translation from Russian still creates a lot of headaches. Calques based on Russian continue to be a major handicap in expressing ourselves in Romanian. For example, on billboards and in television commercials there persists slogans along the lines of Dacă ferestre, atunci – Veco. The words might be Romanian, but the sense of it is hard to grasp, because it is a word-for-word translation from Russian. The winter holidays will probably bring us an avalanche of advertisements which greet us with Cu Anul Nou! [С новым годом] instead of wishing us La mulţi ani!, while the weather forecast informs us that things have gotten cooler by saying 2 grade căldură [Два градуса тепла]. Unfortunately, the majority of advertising slogans are created in Russian first, then (and not always, because the law does not require advertising in the state language) they are translated into Romanian. And then we could cite Haine pentru copii din piele on one street corner, Autospălătorie on another and between them an advertisement to a cadona [дарить] some cosmetics for your significant other. For example, tonac (for fond de ten, foundation for makeup) or umbre (for fard de pleoape, mascara).
Generally, thanks to educational programmes and politicians’ (relatively successful) change of approach to the languages spoken in the Republic of Moldova, there has been quite a bit of progress in speaking Romanian correctly. One of the major problems that remain is a common source of information: television.
The impact of television on consumers is crucial compared to other media formats. Though 7% of the country’s population read newspapers, everyone watches television. Moldova’s media regrettably remains dominated by Russian-language channels. The channels (which belong to us all!) were initially redistributed without concern for the interest of the majority of the population or, rather, to maintain Moscow’s influence over it. Media in Moldova is still a zone of Russian interference. Everyone watches films, entertainment programmes, news, etc. in Russian. This is why we are casting off Russian calques so slowly. Evening after evening, entire families watch their favourite shows, and during the day they share their experiences using ‘compromised’ expressions: Aseară am văzut pe televizor seria asta, dar n-am dovedit de la început, Ei, acolo a mers vorba despre război, Eu undeva de la mijloc am aprins televizorul, Daţi să ne suim în rutieră şi am să ma stărui să vă povestesc ce-a fost.
Obviously, after the enormous pressure methodically placed on regions annexed by the USSR (for years and years) to deny their roots, it’s impossible to solve everything overnight. But there is clearly an urgent need to offer as many sources as possible, without militarily instituting the study of Romanian. This can be done through the medium of television.
That’s why media reforms must go on, especially based on the stipulations of article 11 of the Media Law of the Republic of Moldova. CCA (Consiliul Coordonator al Audiovizualului) must ensure that, starting from 1 January 2010, at least 70% of channels offer Romanian-language programmes, while locally made news and analysis programmes for radio and television must be 80% in Romanian. There’s a reason that the Media Law stipulates that artistic or documentary films shall be shown with dubbing or subtitles, preserving the original soundtrack, while films for children shall be dubbed or voice-acted in the state language. When films are dubbed in Russian (a common practice in Moldova), no one reads the Romanian subtitles any more.
Reforms in language policy in the media must lead to the gradual yet complete elimination of simply re-broadcasting the Russian-language channels. The current state of Article 11 was achieved through bloody negotiations with the former Communist majority in parliament, who didn’t accept extending Romanian-language broadcasting of any kind, not only news and analysis programmes. But I think it’s not too late to take ‘the macaroni from our ears’ and continue the reform.

It’s sad that just as this writer is passionate about liberating his language from Russian calques, here in Cluj I encounter advertising slogans translated out of English daily, of which I’m certain the tremendously awkward Burger: berea oficială a statului de vorbă is an example.

love, love, love...

2011-01-27T09:58:00.003+02:00

I am happy when I feel that I am loved, but I am happier if I love too.
I think that love is the most important thing in our life. Love for a person, for other people, for all around us.
We have to learn what love is lifelong, to be closer to God or to the power of intelligence that runs the universee.
I believe that we live many lives and we have to accomplish some tasks, to develop our spiritual qualities - this is my existential philosophy.
What saddens me is that people hate and hurt each other, that people do not trust each other, that people impose their wishes and are not tolerant of those who believe differently.
About a relationship I think that is very important to live in harmony - it is not about to compress two worlds in one, to subject one world (woman) to another, more powerful (man).
It is about understending and enlarging both of them through love.

Sunt român şi...iac-aşa!

2011-01-18T11:31:00.008+02:00

M-am gândit mult (vreo 5 minute!) dacă e cazul să afişez această "noutate". M-am hotărât, totuşi! Da, dragii mei, de ieri sunt cetăţean român cu acte în regulă. Mă refer la certificatul care atestă această calitate a mea, că celelate (adeverinţă de naştere, paşaport) urmează să le fac. Am aşteptat evenimentul timp de 8 ani! Cred că în acest răstimp aş fi putut deveni cetăţean al oricărei alte ţări din UE. Dar am avut ambiţia să fiu tocmai cetăţean ROMÂN! Ce să zic, sunt fericită. Nu pot să dau multe detalii asupra modului în care s-a desfăşurat depunerea jurământului. Foarte bine organizat, fără excese şi cozi. Am cântat imnul României, am aşteptat să mi se strige numele şi să-mi iau certificatul de cetăţean român. Bineînţeles, am reacţionat îngăduitor - toţi cei prezenţi în sală - la rugămintea funcţionarei de la Agenţia Naţională pentru Cetăţenie de a oferi prioritate celor care au copii în braţe, femeilor însărcinate şi oamenilor în etate. Am aşteptat atâţia ani, mai aşteptăm puţin, care e problema. Bucuria redobândirii unor bunuri te umple nu ştiu cum de compasiune, de toleranţă, te înalţă... mă uitam cu dragoste la copilaşii cocoţaţi pe braţele mămicilor, la tinerele doamne etalându-şi glorios rotunzimile delicate ale burticilor... Doar că nu am înţeles la ce categorie de prioritate se referă Serafim Urecheanu, care a fost strigat şi el printre cei privilegiaţi. Deobicei oamenii politici nu recunosc că sunt oameni în etate, dimpotrivă - demonstrează mereu că sunt tineri, energici şi plini de viaţă... Hm, oare preşedintele AMN s-a şi resemnat, recunoscându-şi ieşirea la pensia binemeritată, că doar n-o fi însărcinat?! Deşi... se vedea că nu e încă obişnuit cu noua ipostază. A intrat furişându-se în sală pe o uşă lăturalnică şi nu ca toată lumea - urcând zgomotos şi euforic scările spiralate de afară până la etajul patru. Îşi ferea privirea, se jena să cânte imnul şi a ieşit (pitindu-se după bodygardul său ex-deputatul Balan) pe altă uşă imediat ce i s-a dat certificatul de român... Acuma, după ce am scris, mă gândesc dacă nu cumva destăinui nişte secrete...politice. Ei, dar nu cred că Putin citeşte blogurile unor bieţi români basarabeni...

Top 5 pentru VIP magazin

2011-01-04T09:23:00.007+02:00

Printre experţii (doar bărbaţi!) "accesaţi" să-şi dea cu părerea (de bordură?) despre cei mai influenţi moldoveni ai anului 2010, m-am rătăcit şi eu - unica femeie. Şi trebuie să recunosc că sunt mândră de asta, chiar dacă nu sunt deloc sigură că cineva s-a arătat interesat de acele "expertize" din catalogul editat de revista VIP magazin. Aşa că, mândrindu-mă în continuare, reproduc aici "verdictul" meu. Probabil, după sărbători, nu am inspiraţie să scriu ceva mai serios...

Anul politic 2010 a fost un an al (dez)iluziilor. Oamenii politici ne-au alimentat speranţele în aceeaşi măsură în care ne-au dezamăgit. Aşa că din acest punct de vedere a fost un an relativ rectiliniu. Cei care au menţinut vie atenţia cetăţenilor asupra evenimentelor politice au fost:

1.Vlad Filat – mereu în formă şi conectat la orice îi poate aduce dividende de imagine; perseverent şi autoritar – ceea ce nu le displace cetăţenilor noştri obişnuiţi să se lase conduşi; este primul Prim-ministru care a promis şi chiar a construit case pentru sinistraţi.
2. Mihai Ghimpu – şi-a păstrat intactă imaginea omului din popor ajuns Preşedinte de ţară; după Sangheli este primul pe lista oamenilor de stat cu cea mai bogată colecţie de vorbe de duh; s-a făcut remarcabil prin Decretul cu privire la ziua de 28 iunie şi „pelerinajul” inedit prin discoteci.
3. Serafim Urecheanu – şi-a încheiat în 2010 destul de îndelungata carieră politică, reuşind să-şi menţină discursul politic tradiţional; cea mai ineficientă (deşi cea mai „grea”) componentă a AIE; prin tranzacţiile cu funcţii partajate conform algoritmului a compromis multe promisiuni electorale ale AIE.
4. Marian Lupu – a avut răbdare să-şi aştepte ceasul politic; după un an de relativ anonimat, a devenit după scrutinul din 28 noiembrie cea mai mediatizată figură politică din RM; la un moment dat de decizia lui a depins crucial viitorul ţării.
5. Valeriu Pasat – a încercat ceea ce e greu de imaginat chiar şi pentru politica autohtonă – să „privatizeze” creştinismul în RM; a avut cea mai neinspirată şi prăpăstioasă campanie electorală, în special reclamele stradale şi spoturile tv.

Anul economic 2010 a continuat strategiile de supravieţuire şi adaptare la realităţile crizei mondiale. Aşa că eroi sunt toţi acei care au reuşit să-şi păstreze afacerile în condiţii de incertitudine politică şi economică.

Anul cultural 2010 a fost mai sărac în evenimente, deşi unele dintre acestea au fost cu adevărat remarcabile. Cu atât mai sincer e elogiul pentru temerarii care s-au aventurat să schimbe ceva spre a ne lumina.

1. Petru Vutcărău şi Andrei Locoman - promotorii şi organizatorii Bienalei Teatrului Eugen Ionesco. Ediţia din 2010 ne-a bucurat prin prezenţa unor personalităţi de talie mondială la Chişinău (Viktiuk, Păcuraru)
2. Arcadie Suceveanu - poetul care a reuşit să devină Preşedinte! Al Uniunii Scriitorilor... deocamdată.
3. Petre Guran - director al Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu“ inaugurat cu multă speranţă la Chişinău… fără a I se repartiza un sediu.
4. Napoleon Helmis - regizorul care a reuşit să creeze cozi la cinematografele din Chişinău pentru un film autohton (co-producţia România-Moldova "Nunta în Basarabia")
5. Pavel Turcu şi Lenuţa Burghilă - monumente ale accidentului în cultură.

Acesta e topul meu, publicat în VIP magazin. La mulţi ani!

A trecut Crăciunul...vine Anul Nou!

2010-12-27T09:55:00.014+02:00

A mai trecut un Crăciun, s-a mai topit o idee de miracol, se mai apropie un prag de an nou... Am reuşit să trăim acest an, vechi deja, aşa ca să nu ne chinuie remuşcările mai târziu? Mă întreb şi eu...

Cred că aş fi putut face mult mai multe, dar e bine că măcar am reuşit să scot CD-ul cu povestea. Cheralim a mea nu mai este doar a mea acum... Sper din tot sufletul să fie a multor copii şi părinţi, care o vor îndrăgi şi se vor confunda cu ea. Şi mai sper să am motive şi inspiraţie să scriu povestea ei mai departe... adică să am un feedback după lansarea din 23 decembrie. Apropo, în acea seară am avut parte de surprize extrem de plăcute. Au venit la prezentarea poveştii mele "Cheralim şi îngerul" oameni atât de frumoşi! Am fost plăcut surprinsă s-o văd pe Stela Moldovanu, făptura gingaşă care conduce un întreg imperiu numit ArtDeco. Ştiam că la 23 decembrie îşi sărbătoreşte ziua de naştere!

Nu mai spun ce plăcere am avut să-i văd la Librăria din Centru pe mulţi dintre eroii emisiunii "Ascultă-mă!" împreună cu părinţii lor... Prieteni şi oameni mai puţin cunoscuţi...le mulţumesc tuturor! De fapt le-am fost recunoscătoare şi acolo, la prezentare, le sunt şi acum, când mă uit ce a ieşit, graţie bunăvoinţei lui Eugeniu Luchianiuc de la privesc.eu

Ceea ce nu am făcut la prezentare, de emoţionată ce am fost, este să le mulţumesc unor oameni extrem de importanţi pentru mine.

Nu am apucat să spun despre prietena mea Ludmila Vasilache... Omul care are răbdare mereu să asculte toate "of"urile şi "uau!"urile mele, inclusiv - să citească tot ce scriu, pentru a-şi pune girul aprobării. Am mare încredere în simţul valorii pe care Liuda îl posedă desăvârşit. Este primul om căruia îi mărturisesc, căruia îi încredinţez foile de titlu şi începuturile, căruia îi pot arăta adevărata mea slăbiciune omenească. Este cea care mă încurajează să merg înainte.

Am mai uitat să menţionez aportul extraordinar pe care l-a avut colegul meu Valentin Rotaru, în toată povestea asta cu... povestea. Fără el nu aş fi fost în stare să organizez totul ca la carte. M-a ajutat cu editarea secvenţelor filmate, cu proiecţia, selectarea colindelor, spotul publicitar al evenimentului...M-a sprijinit în cele mai dificile situaţii legate de activităţile de creaţie şi serviciu.

Apoi nu l-am menţionat pe Vitalie Coroban, cel care a gândit coperta minunată a CD-ului şi căruia îi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Ei, măcar numele lui este menţionat printre realizatorii audio-cărţii şi asta mă disculpă.

Şi-i mai mulţumesc încă odată Natei Albot. A vorbit cu o exaltare atât de sinceră despre cartea mea sonoră, încât am avut impresia că a trăit-o ca şi mine. În general, am redescoperit-o pe Nata şi mă închin în faţa felului ei de a iubi viaţa şi a lecţiei de demnitate pe care ne-o dă în fiecare zi.

Şi lui Mihai Fusu îi sunt recunoscătoare pentru că a ascultat discul de mai multe ori, a "fugit" de la o adunare tare importantă pentru a ţine discursul în faţa publicului venit la lansare şi a mărturisit că i-a plăcut povestea, vocile, sinceritatea naivă şi deschiderea eroilor spre minunea vieţii.

Îmi pare rău că Victor Buruiană a plecat prea devreme şi nu am reuşit să-i ofer la timp cuvântul. Este omul care a făcut o dramatizare de excepţie şi a potrivit sunete şi accente muzicale în aşa fel încât textul rostit a prins aripi de poveste adevărată.

Nu mă doare gura să le mulţumesc a doua oară lui Gherghe Erizanu, director al editurii CARTIER, sub egida căreea a apărut audiobook-ul meu, lui Alexei Repede, finanţatorul primei ediţii şi lui Dan Lozovan, director al CTC Dixi tv, unde am înregistrat CD-ul.

"Cheralim şi îngerul" este povestea fiecăruia dintre noi. Căci oricât de diferiţi am fi, cu toţii am fost mai întâi copii... La mulţi ani tuturor - copiiilor care am fost, suntem şi vom fi!

Poveste de Crăciun

2010-12-12T19:06:00.011+02:00

Există pe lumea asta două tipuri de evenimente: cele pe care le putem influenţa şi cele care nu depind de voinţa noastră. Nu ştiu în ce măsură suntem capabili să determinăm o mireasă cochetă să-şi aleagă mirele politic, dar cu siguranţă nu avem cum să stăvilim sosirea iernii. Cu zăpadă sau fără, iarna a venit şi odată cu ea s-au auzit în depărtare zurgălăii de sărbătoare. Şi chiar dacă un ochi rămâne pironit de televizorul cu ştiri de la peţit, celălalt ochi urmăreşte de zor pixul ce aşterne pe hârtie scrisori interminabile adresate lui Moş Crăciun. Căci nu există om care nu şi-ar dori ceva special de sărbători. Chiar dacă nu crede în miracole.

Recunosc, eu cred în miracole. Şi în Moş Crăciun. Aşa că e firesc să fi scris o istorioară cu copii deştepţi, balene cântătoare, mingi bosumflate, fantome împănate şi îngeri care poartă la piept pungi cu praf de stele. De fapt, nu e o istorioară pentru copii, mai degrabă e o carte pentru părinţii care obişnuiesc să le citească poveşti copiilor.

Această istorioară se numeşte "Cheralim şi îngerul", iar acum este înregistrată pe CD într-o dramatizare inedită de Victor Buruiană.

Deci, pot să mă laud cu prima mea audio-carte!

O voi lansa la 23 decembrie,

la Librăria din Centru (CARTIER).

Pentru cine nu ştie unde se află librăria, ofer următoarele indicii: 1. e pe bulevardul Ştefan cel Mare; 2. la intrare stă lungit pe canapea poetul Emilian Galaicu-Păun.

Vă aştept acolo la ora 18.00!

Toţi la alegeri!

2010-11-24T10:52:00.010+02:00

Ce vedem dimineaţa în oglindă? Un chip răvăşit de somn pe care îl agreem sau nu în funcţie de capacitatea de a ne iubi pe noi înşine. Şi precum în Republica Moldova educaţia de sorginte sovietică ne-a învăţat că iubirea de sine este un anacronism intelectual, iar învăţăturile creştine sunt distorsionate până la înţelegea că a te iubi înseamnă a fi ultimul păcătos, putem deduce că dimineaţa de obicei vedem în oglindă un chip care ne trezeşte silă. Această mentalitate colectivă se transferă uşor peste felul nostru cotidian de a ne manifesta. Cu complexe, invidie şi dorinţă acerbă de a fi bogaţi, ca să crape vecinul de ciudă. Evident, avem şi calităţi, dar acestea sunt suficient de vehiculate în descrierile romantico-istorice, aşa că nu le reiterăm.
Aşa deci, ne vom trezi şi în dimineaţa de 28 noiembrie, ne vom uita în oglindă şi într-un târziu vom merge la vot. Pe cine vom alege? Oricât ne-am perpeli şi ne-am pierde în argumente pro şi contra, oricât de tare am insista pe lustruirea unora şi pe denigrarea altora (mă refer la candidaţii de pe liste)...ne vom alege pe noi înşine. Adică exact pe cei care ne reprezintă. Chiar dacă ne e silă... Aşa funcţionează legile Universului. Atragem ceea ce suntem. Înainte de a arunca cu piatra în mine, mai îngăduiţi puţin.
Să încercăm să exemplificăm.
Serafim Urecheanu nu ne place în special pentru că a vândut funcţia de procuror general. Bu-u-un. Dar câţi dintre noi nu şi-ar vinde şi fratele pentru două milioane de euro?! Puneţi-vă întrebarea sincer, în intimitate... Să vedem ce i se reproşează lui Vlad Filat. Că a făcut din politică o afacere şi este excesiv de autoritar. Bine, dar oare nu noi suntem aceia care bravăm cu zicala "frate, frate, dar brânza e pe bani"? Şi ni se pare că suntem chiar destul de sclipitori în această inteligenţa ancestrală? Despre autoritarism, ce să spun... Într-o societate patriarhală nu ne putem aştepta la altceva. Bărbaţii sunt autoritari. Motivat sau nemotivat, acasă în familie sau la serviciu. De Marian Lupu nu vorbesc, că la ei lista începe de la nr.2. Vladimir Plahotniuc...Numai după cum a procedat în cazul TVR e cât se poate de clar că poate concura lejer pentru titlul de cel mai mare ipocrit din lume. Să fim şi noi prezenţi în Guinness book! Dar... oare nu noi suntem acei care cultivăm ipocrizia în viaţa noastră de zi cu zi ca pe o floare dalbă din poveste? Hai, că am dat-o pe poezie... ca şi scriitorii (elita noastră naţională!) care i-au ciugulit cuminţi din palmă, ca şi mu-u-u-ulţi alţii. Trecem la Mihai Ghimpu. Dansează cu fetele la discoteci când lumea moare de foame? Corect! Oare nu noi suntem acei care ne mândrim din răsputeri cu înţelepciunea noastră populară, care "stipulează" clar că: moldovenii la un colţ de masă cântă, la alt colţ de masă plâng? Aşa, şi ce se mai spune şi despre Vladimir Voronin? Că e bădăran şi are mentalitate sovietică? Păi bădărănie şi nostalgie din asta la noi e cât cuprinde...
Despre cei mai mici nu mai comentăm, că la lista aceea de un metru nu-mi ajung nici două bloguri.
Deci, la 28 noiembrie nu avem altă soluţie decât să ne alegem pe noi înşine. Să ne conducem aşa cum merităm, că doar n-o să aducem oameni de import! Că trebuie să alegem oameni în Parlament nu încape vorbă. Cât am fi de vicioşi, dar fără gospodar la casă tot nu ne place să rămânem. Cum mai zicem noi din moşi strămoşi: rău cu rău, dar mai rău fără de rău. Aşa că, eu zic să ne mai dăm o şansă. Fără resentimente şi prăbuşiri zgomotoase de idealuri. În rest, să încercăm să fim mai buni. Mai responsabili, mai verticali, să ne tratăm reciproc cu mai multă compasiune...La urma urmei, să mai mâncăm şi altceva decât brânza cumpărată de la fratele nostru, tovarăşi! Şi să ne respectăm pe noi înşine, să ne placă ce vedem în oglindă dimineaţa. Aşa, încet, încet, peste ani, tot pe noi înşine ne vom alege într-un eventual scrutin, dar poate o vom face cu mult mai mult elan sufletesc!

Yes la vot... ori nu Yes?!

2010-10-24T11:49:00.006+03:00

Printr-o pagină specială creată pe Facebook - "Yes la vot pe 28" - Tudor Darie invită persoanele înregistrate în această reţea de socializare să participe la alegerile parlamentare. Adevărat este că de această dată problema şi îngrijorarea cea mare nu este randamentul partidelor raportat la concurenţa dintre ele, ci eventualul absenteism al votanţilor. Oricât de convingători şi bine intenţionaţi ar fi democraţii, e demonstrat că (...) comuniştii ştiu să asigure prezenţa la urne a simpatizanţilor săi. Ei au parte de un electorat mult mai disciplinat, crescut în doctrina dihotomică a partidului iubit, un electorat care nu discută, ci execută. AIE, însă, cu politicile sale eclectice pe parcursul guvernării sale, a reuşit să dezamăgească electoratul său (e o temă de discuţie prea complexă şi o omit aici). Altă dată bătălia se dădea între subiecţii politici şi, paradoxal, era mult mai captivantă. Intriga şi speranţa scoteau oamenii la vot. La acest scrutin nu se mai pune problema avantajului politic al partidelor din AIE. Se pune problema indeciziei electoratului AIE. Această lipsă de entuziasm ar putea fi fatală pentru cei care se consideră anticomunişti.
Există multe (prea multe chiar) argumente inhibitoare vis-a-vis de aplecarea spre un partid sau altul. Tocmai deaceea nu le invoc. Dacă stăm să judecăm prestaţia fiecărui partid din AIE ajungem să ne dezicem pe rând de fiecare dntre ele. Din păcate deloc în favoarea unui altul, mai eficient, de aceeaşi orientare (cel puţin declarată) anticomunistă. Pe de o parte suntem dezamăgiţi şi supăraţi, pe de alta nu ne dorim reinstaurarea guvernării comuniste... Deci, ce e de făcut?!
Înainte de a răspunde la întrebare, mai pun una. Cât de tare ne dorim să evităm o guvernare totalitară?.. Dacă dornţa e foarte mare, atunci aceasta ar trebui să fie mobilul care ne va scoate la vot pe data de 28 noiembrie. Căci altfel... regimul totalitar nu numai va fi inevitabil, ci va fi mult mai dur şi mai greu de suportat. Paradoxal este că tot democraţii au aşternut covorul roşu pentru un asemenea scenariu.
Dacă presupunem doar că anemia noastră electorală i-ar avantaja pe comunişti şi ei ar obţine majoritatea hotărâtoare în Parlament, atunci trebuie să fim conştienţi că aceştia vor acapara fără menajamente (în câteva săptămâni) toate instituţiile statului. Exagerez, dar nu prea tare. Ei vor pune mâna pe Parlament, Guvern, Instituţia Publică a Audiovizualului. Şi nu pentru că vor recurge la revoluţie, ci pentru că legile modificate fără prea mare previzibilitate de chiar cei din AIE, le permit să facă acest lucru.
Legea despre statutul deputatului în Parlament le va permite să păstreze concomitent mandatul de deputat şi funcţia de ministru timp de 6 luni. Plus 30 de zile, la o interpretare mai şmecheră a articolului 5. Amintesc conţinutul art.4, modificat cu mare scandal şi impertinenţă acum un an: "Persoanele numite în organele centrale ale administraţiei de stat pot cumula exercitarea acestei misiuni cu mandatul de deputat pe o durată de cel mult 6 luni". Chiar dacă Curtea Constituţională a declarat drept neconstituţională această modificare (hotărârea Nr.9 din 08.04.10), ea a rămas înscrisă în textul legii respective şi, deci, perfect valabilă.
La fel e şi cu compania "Teleradio-Moldova". Nu va mai fi nevoie de opoziţie ca să se reinstaureze cenzura totală acolo, pentru că au fost omise tocmai acele prevederi ale legii, care impuneau acest lucru. Din articolul 56 a fost iradiată prevederea conform căreia Parlamentul confirmă membrii Consiliului de Observatori prin votul a 3 cincimi din numărul deputaţilor. Acum ei sunt aleşi prin majoritatea simplă, precum este ales şi Preşedintele Companiei - respectiv, cu majoritatea simplă a membrilor CO.
Deci cu Parlamentul, Guvernul şi cea mai influentă porta-voce în mână, nu cred că există prea multe şanse ca (...) comuniştii să mai plece vreodată de la guvernare.
Aşa că răspunsul la întrebarea "ce e de făcut?!" este unul singur. De mers la vot în 28 noiembrie! Indiferent de dezamăgirile provocate de AIE. Altfel riscăm să ajungem şi mai dezamăgiţi şi... mai comunişti decât am fost vreodată.

Codul Audiovizualului şi frecvenţele lui Plahotniuc

2010-10-20T10:40:00.012+03:00

Concursul CCA pentru atribuirea frecvenţelor terestre unor pretendenţi din domeniul audiovizualului a dezvăluit de fapt nişte lucruri bine cunoscute. Practic toate frecvenţele disponibile au fost preluate cu uşurinţă de instituţiile, despre care se spune că sunt ale lui V.Plahotniuc. Deşi pentru frecvenţa pe Chişinău au fost depuse câteva solicitări "grele" (Jurnal TV, Publika TV etc.), aceasta a fost câştigată de VDT, un post de televiziune totalmente obscur (şi la propriu şi la figurat). Se spune că şi acesta este proprietatea lui Plahotniuc. Precum este şi Maestro FM, care a obţinut tot ce a cerut pe domeniul radio. Fără nici o motivaţie consistentă membrii CCA au ridicat mânuţele în favoarea marelui guru financiar al Republicii Moldova. Doar Ludmila Vasilache a fost o excepţie şi, din păcate, a confirmat regula culpabilităţii celorlaţi. De fapt, cum a fost posibil ca situaţia să degenereze în halul respectiv?
Pentru început - o explicaţie. Am mai spus că audiovizualul este un domeniu în care se împletesc politicul şi comercialul. Dividentele sunt mari în ambele sensuri. Acesta e motivul pentru care domeniul trebuie reglementat cu deosebită echidistanţă, competenţă şi perseverenţă. Unul din principiile pe care se bazează această reglementare este pluralismul de opinii. Mecanismul prin care acest principiu este asigurat ţine de evitarea monopolului în audiovizual. Un singur proprietar nu poate deţine prea multe posturi de televiziune şi radio (fie şi de nişă) pentru a nu influenţa decisiv, pentru a nu controla exhaustiv formarea opiniei publice într-un stat (în egală măsură pentru a nu monopoliuza piaţa din domeniu, strangullând concurenţii).
Tocmai din aceste considerente Codul Audiovizualului a prevăzut limitarea posibilităţii unui proprietar de a deţine mai mult decât decât două instituţii audiovizuale.
Revin acum la întrebarea de mai sus. Dacă zvonurile precum că Plahotniuc deţine Prime tv, 2Plus, Maestro FM, Prime FM şi VDT (precum şi cea mai mare casă de vânzări în audiovizual Casa Media) sunt veridice, atunci acesta a reuşit să concentreze în mâinile sale practic toată piaţa audiovizuală (conform cotelor de vânzări şi acoperire). Şi, respectiv, nu a făcut-o de unul singur. Chiar dacă a reuşit să corupă (mituiască) majoritatea membrilor CCA, Plahotniuc nu ar fi obţinut tot ce şi-a dorit fără un esenţial suport politic. De unde a venit acesta?
Ipoteza ne conduce spre PD. Ar mai exista şi AMN, care, se zice, i-a vândut funcţia de procuror general. Totuşi, Plahotniuc a avut nevoie de acoperire legislativă pentru monopolul său în audiovizual. În caz că se schimbă ponderea pionilor politici, mă gândesc. El şi-ar fi dorit să deţină acest monopol nu doar de facto, dar şi perfect legitim. Ceea ce a şi făcut prin intermediul... PL. E doar o deducţite, bineînţeles, dar... Încă în sesiunea precedentă, dacă nu greşesc, primarul de Chişinău a intervenit la Parlament cu o scrisoare prin care solicita schimbarea articolului 66, alineatul 3 în sensul legiferării monopolului în audiovizual. Reacţia CCA a fost atunci promtă şi solicitarea a fost pusă într-un sertar. Nu prea adânc. Apropo, nu s-a întrebat nimeni cum de PL a reuşit să procure un sediu nou în centrul oraşului? Nu cumva solicitarea domnului primar coincide ca perioadă de timp cu procurarea sediului? Mă rog, e doar o supoziţie. Până la urmă, Codul Audiovizualului a fost modificat. Repede şi fără tam-tam. Nici un fel de discuţii cu societatea civilă, cu autorii Codului în vigoare, cu instituţiile europene. Acum alineatul e reformulat aşa: "o persoană fizică sau juridică poate deţine cel mult cinci licenţe de emisie în aceeaşi unitate administrativ-teritorială sau zonă, fără posibilitatea de a deţine exclusivitatea". De parcă în Republica Moldova ar exista câte o sută de posturi de televiziune şi radio într-un singur sat sau chiar raion!
Modificarea a trecut atât de suspicios prin Parlament, fiind datată cu 9 iulie 2010 (oare acesta era cel mai important proiect de lege în pragul dizolvării Parlamentului?!) încât se crează impresia că cineva a "strecurat-o" cu multă abilitate. Nici nu i-a fost prea greu. Chiar dacă aş presupune buna intenţie a Preşedintelui Comisiei de profil, nu e de mirare că a semnat amendamentul, susţinându-l pe Dorin Chirtoacă - în cadrul emisiunii Chestiunea Zilei de la Jurnal TV am descoperit că d-na Fusu nu deosebeşte nici măcar noţiunea "frecvenţă" de "licenţă" (deşi se declară autor al unui Nou Cod al Audiovizualului care va descoperi bicicleta din perspectiva mileniului tehnologiilor avansate!).
Oare la ce să ne mai aşteptăm? De ce oare politicienii nu înţeleg că dincolo de ţara lui Plahotniuc există oameni care vor să voteze cu partidele democrate, dar... n-au cu ce?

Veghe la teatrul Eugen Ionescu

2010-10-16T15:48:00.006+03:00

Teatrul Eugen Ionesco şi-a deschis stagiunea a 2o-a cu un spectacol... curios. În incinta fostului cinematograf "Moscova" e încă rece. În sensul acelei senzaţii de discomfort, pe care o ai într-o casă unde nu se mai termină reparaţia. Dar, chiar şi aşa, dacă există o cameră finisată, celelalte nu mai contează. Am coborât în demisol oarecum incitată de misterul începutului. Scaunele erau aranjate în jurul locului, unde urma să se desfăşoare acţunea. Nu exista scena propriu zisă. Şi nici parterul. Nişte scaune, un pat, două geamuri de butaforie şi o sofa improvizată. Atât. Ne-am aşezat (de-a valma artişti, critici de artă, medici, simpli iubitori de artă teatrală, miniştri - ai culturii, jurnalişti, scriitori etc.) unde am apucat. Lângă mine un scaun a rămas liber. S-a stins lumina, s-a aprins în relanti şi... a început spectacolul "Veghe" de Morris Panych în regia lui Veaceslav Sambriş. În debutul reprezentaţiei babeta (interpretată de Irena Bolcincă) tuşea şi trăgea pârţ-uri, mormăind intraductibilităţi. Mi-a cerut să-i dau un pahar cu apă. Apoi i-a cerut unei doamne (după ce a refuzat-o Marian Stârcea) să-i agaţe rufele la uscat. Sutiene, chiloţi... printre care o tanga-dangăt al tinereţii strecurate printre degete. Apoi... a intrat în scenă el, nepotul rătăcit - eroul lui Emilian Creţu. A vorbit aproape non-stop o oră şi ceva, cât a durat spectacolul, aşezându-se din când în când pe scaunul din stânga mea. Un suflet nemângâiat, un paria pentru părinţi, rude, societate. A rătăcit-o nu doar pe mătuşa lui (din care şi-a făcut idol al speranţelor sale de aşezare într-o viaţă firească), ci şi pe sine. Un travestit cu veleităţi de Om. Cum, un travestit poate avea asemenea pretenţii?! Uakh! Aşa se întreabă (scuipă) majoritatea oamenilor normali, majoritatea creştinilor drept-credincioşi. Evident, tragi-comedia autorului canadian se extinde mult dincolo de această perspectivă. E vorba acolo şi de relaţionarea între doi oameni străini, solitari, dar, vorba subconştientului uman, dornici de afecţiune. Chiar dacă unul (băiatul) aşteaptă moartea celuilalt. Chiar dacă el construieşte în acest sens o maşinărie de eutanasiere, explicând mătuşii sale ce are de făcut ca să moară mai repede. Chiar dacă într-un sfârşit femeia confirmă că nu este mătuşa lui şi el crede că a rămas şi mai singur decât a fost. Dar o operă oricât de sinistră ar fi, nu e operă de artă dacă nu lasă loc pentru reinventare. Falsa mătuşă îi întinde un pulover roşu croşetat special pentru el. El îşi imaginează că prin ea poate recupera dragostea cerşită de un abandonat. Dragostea, pe care n-o găsim (uneori ani şi ani de zile!) pentru că suntem convinşi că Dumnezeu ne este ostil. Mătuşa moare tocmai când nu mai trebuia s-o facă. Absolut alogic. Precum e orice moarte. Dar după ce lumina şi-a aprins toţi waţii în urma actorilor, care au plecat din scena improvizată acoperiţi de aplauze şi flori, am simţit că e în puterile mele să fiu mai înţelegătoare, mai iubitoare şi mai hotărâtă să trăiesc fiecare clipă din viaţa asta ca şi cum ar fi cel mai frumos dar al sorţii.

Fost-am la concert aseară...

2010-10-14T11:04:00.007+03:00

De fapt, nu intenţionam să merg la Ricci e Poveri, dar tentaţia a intervenit brusc, atunci când m-a sunat prietena. Avea două bilete în plus. Nu că ar fi fost gratis... dar chiar erau. Asemenea oferte trebuie valorificate, că altfel pici din epocă, mi-am zis. Bun! Am ales rândul doi, chiar dacă exista inconvenientul de a nu avea un sunet prea calitativ. Cunosc piesele şi mi-am zic că vreau să-i văd mai bine. Ca lupul din poveste. Fecare ridişor...
Bine dispusă, aşteptam să iasă în scenă Angela Brambati, Franco Gatti şi Angelo Sotgiu - cei trei membri ai trupei legendare. Dar... a ieşit un tânăr îmbrăcat în blugi şi cămaşă, peste care purta o vestă împletită. Am crezut că e un tehnician. Nu era. S-a apropiat de microfon şi a ultra-sono-vibrat piţigăiat în el: "Bună seara!" A făcut un scurt intro la ce urma să se întâmple în scenă, l-a prezentat pe Excelenţa sa, Ambasadorul italian, a tradus ce a spus acesta şi... ne-a cucerit irecuperabil. Nu ştiu de unde s-a luat acest Mister Bean autohton, dar ceea ce îi ieşea pe gură a făcut sala să freamăte. Consoanele palatalizate, ţi-urile şi dz-urile sale (gen de ce nu padhadzeşţi la mine) stârneau valuri de reacţii - unii râdeau, alţii îşi astupau urechile, ceilalţi scrâşneau nervos din dinţi. Eu personal aveam reacţii alternative, din toate câte puţin. Mă rog, când a tradus "motociclă" în loc de "motocicletă", îmi amintesc că mi-am dorit exacerbat să arunc cu ceva în el, dar mi-a fost greu să mă despart de telefon - doar de acest obiect detaşabil de propria-mi fiinţă dispuneam în acel moment.
Ceea ce, însă, mi s-a părut şi mai grav este că organizatorii concertului nu s-au oropsit să le explice oaspeţilor în ce ţară au aterizat la aeroport. Probabil, li s-a comunicat că Republica Moldova este un apendice al Rusiei şi că aici trăiesc preponderent ruşi. Aşa că cei trei interpreţi au încercat să stimuleze extazul spectatorilor aruncând ici colo cuvinte ruseşti şi îndemnând sala să cânte "Pusti 'segda budet solnţe". Când, totuşi, Angelo l-a întrebat pe bravul traducător cum ar fi grasie în "moldava", acesta a zis: "merci". Apoi, merci pentru concert (Ricci e Poveri au fost absolut minunaţi!), dar iaca pentru restul... nici nu şţiu cum să bazaresc pe maldavneşţe ca să fim în poneatcă...

Aberaţii de 10.10.10

2010-10-10T21:26:00.003+03:00

Ce e şi cu inspiraţia asta... nu am dat pe aici de mai bine de o lună. Mă şi mir cât de perseverentă am fost în lenea mea. A fost o perioadă când scriam mai mult despre procesul politic. Acum despre politică scriu toţi. Internetul (şi mai ales blogurile) au creat o explozie de comentatori politici...Bang!!! Universul s-a recreat. Nu zic că politica nu e importantă, dar am impresia că a devenit obsesia naţională. Obsesia care ne amorţeşte mintea şi... membrele posterioare, dacă oricum nu ne mai interesează să mergem... la vot. Aud multă lume derutată, eu cu cine votez-ul lui Caragiale este mai actual ca niciodată. Vreau să mă concentrez la altceva... La viaţa în sine. Oare mai e la modă viaţa în sine? Ah, a căzut o stea! Pe cine mai interesează asta, dacă nu cumva e vorba de o stea de pe epoleţii unui om politic?

Muşuroi cu referendum.

2010-09-06T12:48:00.006+03:00

Acum că referendumul a rămas în trecut şi, după cum era de aşteptat, nu a dat nici o soluţie în vederea depăşirii crizei politice, trebuie să tragem nişte concluzii. Întotdeauna mi s-a părut că actuala clasă politică a investit în acest act electoral o prea mare speranţă de ieşire din impas. De fapt, ce putea să ofere o eventuală validare a rezultatelor referendumului? Eventualitatea unei alte crize! Unde-i groapa cu furnici? E aici? Ba nu-i aici!

Dacă o ehidnă vrea să se înfrupte cu furnici, ea îşi bagă ciocul direct în muşuroi şi nu încearcă să aspire furnicile printr-un pai lung de un kilometru printr-o gaură lăturalnică: poate - poate furnicile nu o vor observa şi se vor lăsa supte în neştire.

Ideea e simplă: dacă nu se schimbă mentalitatea (sau măcar abordarea politică) alte alegeri (fie că preşedintele va fi ales în mod direct de către popor, fie că va fi ales de Parlament), cu certitudine ne vor conduce spre alt impas. Muşuroiul nu e aici! Oricâte variante de depăşire a problemelor politice vor fi invocate, niciuna nu va funcţiona. Legea este un act de reglementare extrem de important, dar ea poate fi tratată ca un set de stipulări susceptibile interpretării, rescrise şi manipulatoare. Oricând şi oriunde!.. dacă nu există principiul separării intereselor personale de cel naţional, dacă nu există abilitatea de a comunica, de a face compromisuri raţionale. Atât timp cât cei care râvnesc puterea o vor transforma în business, cât nu se vor împărţi portofolii, ci se vor vinde funcţii, cât nu se va miza pe oameni competenţi, ci pe oameni devotaţi şi obedienţi, cât nu se va ţine cont că o mare parte a populaţiei (a electoratului) este influenţată ireversibil de comunişti, lucrurile vor stagna. În alte vremuri asemenea situaţii provocau războaie civile. Acum provoacă doar o bâlbâială politică. Da, iată un motiv de bucurie...

Rezulatatul referendumului din 5 septembrie era previzibil cu mult înainte ca acesta să aibă loc din mai multe motive: lipsa de coerenţă în acţiunile celor din AIE, mesajul difuz al fiecărui partid în parte, confuzia creată de afişajul desprins parcă din altă campanie electorală - cea prezidenţială, decepţia generală din cauza complicităţii care a substituit unitatea în acţiuni eficiente ale actualei guvernări (tăcerea în scandalul Plohotniuc şi dosarele deschise instantaneu tuturor acuzatorilor, ascunderea adevărului despre 7 aprilie, faptul că nici un "hoţ de ţară" nu a fost tras la răspundere, comerţul cu funcţii - în special cea de procuror general etc.). Paradoxal şi hilar este că mesajul comuniştilor de a boicota referendumul a fost mai "elaborat" decât cel (cele?!) transmise de AIE. Un mesaj clar, simplu, pe înţelesul alegătorilor PCRM, printre care s-au pomenit, din păcate, şi reprezentanţii etniilor minoritare din Republica Moldova.

De fapt, acest plebiscit ratat a fost o lecţie pentru oamenii politici. În special pentru cei care afişează brand-ul democraţiei. Nu cred că rata scăzută de participare la vot ar putea fi un prilej real de bucurie pentru comuniştii care interpretează matematic datele procentuale. Nici că ar fi semnul unei apatii politice. Dimpotrivă, este un indiciu clar că cetăţenii Republicii Moldova nu mai vor să fie marionete mânuite de jucători politici. Căci, acesta e adevărul: politica în Republica Moldova nu a reuşit să depăşească faza unui joc. Curat, murdar, cum o fi de la caz la caz. Într-un an de existenţă AIE nu a reuşit să-şi convingă electoratul că schimbarea unui articol din Constituţie ar fi o mişcare eficientă pentru ca statul nostru să aibă un conducător puternic şi inteligent, capabil să gestioneze lucrurile în interesul naţional, să aducă la masa de negocieri oponenţii politici, să nu-şi subordoneze instituţiile statului, să susţină tranşant eradicarea corupţiei.

Dar acest fapt, odată constatat, nu înseamnă decât că jocul trebuie să se transforme în politică adevărată chiar din acest moment. Iar după dizolvarea Parlamentului - într-o luptă electorală explicită, cu toate răspunsurile la întrebările generate de reticenţa impusă de păstrarea unităţii AIE.

Paiele de plastic nu sunt instrumentele potrivite pentru a intra în muşuroi. Ori ai cu ce mânca furnici, ori te dezici de această consumaţie.

Mangalia, probabil, te iubesc!

2010-08-29T18:53:00.016+03:00

A patra oară la mare anul acesta! O ocazie absolut nesperată, o aventură, o surpriză nebunatică a destinului. Am făcut un drum lung şi solicitant. Aşa că în prima zi de plajă m-am cam simţit-nesimţit. Oricum am reuşit să observ copacul uscat şi solitar înfipt în pietroaiele ce despart promontoriul de plaja de nisip. Moftul – eterna dambla naţională a românilor - m-a afectat şi pe mine, deşi mă străduiam să nu mă las copleşită de repudierea general acceptată a vremii. Trupurile goale de pe plajă se revoltau în diverse tonalităţi, exclamaţii şi gesturi împotriva apei (e prea rece, Mihăiţă!), a brizei (e insuportabilă, mâine plecăm acasă, dacă continuă tot aşa! Rareş, ia prosopul, că răceşti!) etc. De fapt, vântul nu era mai puternic decât altă dată la sfârşit de august, iar apa era chiar foarte caldă, deşi, e adevărat, mai rece decât laptele fiert de curând. Aşa că am rămas imună la starea de spirit din micul paradis. Altceva m-a surprins. Nu am auzit să fie deranjat cineva de mormanele de gunoaie adunate printre pietre…Deci, de o solidaritate afectivă cu ceilalţi purtători de chiloţi şi (unde şi unde) sutiene nu putea fi vorba. Cel puţin în prima zi de plajă. Aşa că m-am întors pe burtă şi am ascultat valurile… şi vocile de copii care mi s-au părut cele mai frumoase unduiri sonore de pe glob, chiar dacă urlau în gura mare că, vezi Doamne, tataie nu a zis aşa, ci altfel!

Totuşi, o voce de bărbat (aflat în preajmă cu femeie, copii, plapumă, şaurmale şi multe altele) răzbătea mereu spre tempanele mele oarbe: păi, asta e vacanţă?! Plecăm chiar acum, e prea frig, nici în apă să nu se bage nimeni, că e de gheaţă! Am întredeschis o pleoapă şi am zărit o faţă orientată în jos: aripile nasului, colţurile gurii, ridurile adânci şi verticale, toate parcă ar fi fost legate cu un nod invizibil sub bărbie. Când s-a ridicat de pe cuvertura întinsă pe nisip, am observat că pretenţiile lui aveau un substrat psihologic dobândit – era olog. Un crac al pantalonilor era umplut evident cu o proteză rigidă. Nu-şi putea îndoi piciorul, aşa că a prins a şontâcăi printre amatorii de băi de soare cu o dexteritate demnă de toată admiraţia. L-am urmărit puţin, apoi am încercat să mă concentrez asupra Hertei Muller, dar „leagănul respiraţiei” sale nu s-a dovedit a fi pentru moment sincronizat cu respiraţia mea. Nu am avut suficientă putere să mă rostogolesc peste suta de pagini, aşa că m-am rostogolit pe spate. Activitatea asta de transformare în plăcintă aburindă la soare a continuat până hăt târiziu (excepţie fiind orele din miezul zilei, bineînţeles!) şi, recunosc, mi-a făcut plăcere. A urmat o altă zi cu rafale de vânt şi valuri mari... Într-o noapte am făcut tot posibilul să dorm: am fumat o ţigară, am vorbit la telefon, am citit câteva nuvele de Milan Kundera, am mai fumat o ţigară… În sfârşit am adormit… şi am avut nişte vise absurde, lungi, cu o grămadă de persoane cunoscute şi necunoscute în calitate de protagonişti ai serialului meu oniric. Când mortul a trecut pe lângă mine cu o bocitoare aruncată peste sicriul negru… m-am trezit! Hu-u-u, slavă Domnului, s-a schimbat vremea!

În acea dimineaţă am schimbat şi plaja – am mers la una mai fiţoasă, cu şezlonguri şi umbrele din stuf. Acolo bunăsatrea se revărsa peste slipi odată cu burţile bărbaţilor plini de sine şi de… giuvaiere din aur. Burţile se plimbau printre paturile pliabile până la terasa din apropiere (absorbind acolo meniul tradiţional din ciorbă şi cotlet de porc cu garnitură de cartofi prăjiţi) şi înapoi, spre întinderea fierbinte de nisip amestecat cu praf de mică. Atâta timp cât nu-mi făceau umbră, nu mă deranjau. Mai ales că litoralul este tocmai locul unde îmi place să citesc, lăsându-mă în voia lenii binecuvântate. „Iluziile literaturii române” de Eugen Negrici m-au absorbit cu desăvârşire (ca şi orice alt gen de iluzii, pe care nu încetăm să le zămislim în hrubele sufletului nostru). Reversibilitatea miturilor este evidentă cu atât mai mult în Basarabia, unde timpurile de cumpănă sunt mai degrabă un periplu continuu, decât o tulburare socială după o perioadă de normalitate. Oare nu trăim şi acum iluzia mitului Salvatorului, a revenirii Zeului în cetate şi a pericolului în care se află Patria, agitându-ne frenetic în numele vreunui şef de partid? Demolarea miturilor, constrângerea spiritului critic de a se manifesta în fiecare dintre noi (ca parte intrinsecă a progresului) este o opţiune-acţiune culturală necesară. Dar, cu referire la mediul intelectual din Republica Moldova (care şi-a înfipt stindardul nepieritor, spiritual, imuabil şi naţional în Aleea Clasicilor din Chişinău) practic gratuită. Mentalitatea dihotomică, plăsmuire a sovietizării, e o dihanie greu de ucis… Ca Bruce Willis în „Die hard”…

Tocmai când subliniam cu ardoare (Doamne, ajută-mă să nu-l idealizez pe Negrici!) un pasaj despre cazul modernismului, aud un zgomot incompatibil cu ansamblul sonor al litoralului: un huruit venit din cer. Acolo, printre pescăruşii zburătăciţi, un avion mic cu elice survola plaja şi trăgea după el o pancartă cu… publicitatea electorală a lui Filat. Cu litere mari albe pe un fundal de culoarea PLDM sta scris VERDE CU… Mi-am zis că image maker-ii premierului nostru au cam ieşit din limitele „umane” ale unei campanii de promovare, dar…m-am liniştit pe dată. De CU nu era suspendat un stejar, ci o halbă CU bere. Ca să vezi cum a funcţionat instantaneu mecanismul de inducere în subconştient a canonizării! Da-a-a, mi-am zis, tocmai suntem pe punctul de a intra într-o altă „cursă a speranţei şi a aşteptării visătoare”, vorba lui Eugen Negrici, ce succede un lanţ de decepţii politice şi economice cu atât mai dramatice cu cât investim mai abitir în iluzii şi excese de zel patriotic. Dar ce e val ca valul trece, aşa că m-am ridicat de pe loja împărătească din plastic alb şi m-am scufundat în mare.

M-am scufundat?! Se vede că poeticul frazei nu e deloc pe înţelesul salvamarilor! Violarea dreptului meu la libera circulaţie a fost comisă imediat ce am încercat să mă desprind din viermarul întins de-a lungul plajei pe o lăţime de vreo zece metri în apa marii. Geamandurile şi fluieratul strident al „paznicilor” au făcut corp comun pentru a mă intimida şi a mă reîntoarce printre sutele de capete şi torace care se bălăceau lângă mal. Asta mi-a displăcut categoric, mai ales că nici „pe uscat” nu suport încălcarea spaţiului intim de care am nevoie pentru a respira liber. În consecinţă, am mers la plimbare "unde m-or duce ochii". Şi aceştia m-au dus… într-un loc minunat, de m-am simţit ca şi Assol în aştepatrea prinţului său. Deşi nu am văzut vele purpurii, toate celelalte elemente de poveste m-au revigorat şi am iubit pe loc Mangalia. Valurile cârlionţate se gudurau pe lângă iahturile albe ca pisoiul meu, Iris, când îmi cere de mâncare. Ştiam din presă că multe iahturi se înmatriculează peste hotare din cauza accizelor exagerate stabilite de legislaţia din România. Dar pentru că nu aveam nici un motiv (în speţă – financiar) să-mi cumpăr o corăbiuţă, această problemă nu m-a întristat deloc. O ambarcaţiune de stil vechi m-a impresionat în mod special. Toată lumea se fotografia lângă ea. Ispita nu m-a ocolit nici pe mine – zici că sunt în Monte Carlo, zău aşa!

Ceea ce m-a făcut să îndrăgesc portul turistic din Mangalia a fost şi liniştea, de care sunt atât de avidă, organizând un sejur la mare. Căci ce poate fi mai armonios decât sunetul valurilor sparte, pătruns uneori de strigătul pescăruşilor – pescari? Ce poate fi mai agreabil decât tăcerea de dincolo de trepidaţiile politice şi sociale peste care „nu se trece” în viaţa de zi cu zi? Credeam că am răspunsul – câteva zile de lecturi pe un litoral civilizat. După vacanţa asta trebuie să completez: câteva zile de lecturi pe un litoral civilizat…şi discret, adică fără Radio... Vacanţa. Da, acest post de radio mi-a nesocotit (alături de salvamari) dreptul la libertate, bombardându-mă cu informaţii de doi bani (despre meniul teraselor, supa zilei lor, concerte şi competiţii sportive pe nisip etc.), cântece scoase de la naftalină şi interviuri cu interprete despre care n-am auzit şi nu vreau să mai aud vreodată! Iată că paseismul literaturii române, despre care vorbeşte Negrici, este valabil şi în contextul artei interpretative. Cu tot respectul, dar a fost un chin să ascult o zi întreagă interpreţii adulaţi de tot poporul român pe timpul lui Ceauşescu, atunci când eu vroiam să ascult doar marea. Cu siguranţă Radio Vacanţa are un contingent bine definit de consumatori, dar asta nu înseamnă că oricine e fericit să-l audă cu de-a sila, contrar predilecţiilor sale. Această tradiţie a transmisiunii non-stop a postului Radio Vacanţa în zonele de odihnă păstrează clar amprenta vremurilor picate din evoluţie şi în acelaşi rând cu alte câteva obiecţii esenţiale mult mai grave (preţurile exacerbate, gunoaiele generoase), reduce potenţialul turistic al litoralului românesc... De acord, e părerea mea subiectivă.

P.S. Ceea ce a evitat să spună Radio Vacanţa, e că nici un meniu cu ciorbe de burtă şi fasole bătută nu se compară cu midiile pescăreşti sau cu calmarii pane serviţi destul de repede şi foarte amabil la terasele de pe litoral. Da, şi la restaurantul luxos din portul de iahturi (acolo unde te simţi ca şi cum ai fi la Monte Carlo) fetele drăguţe cu fuste scurte, prinse de şolduri în două volănaşe cochete, îţi aduc pe aripile vântului orice desert îţi pofteşte inima: profiterol cu ciocolată albă sau cu ciocolată neagră, îngheţată în cocos sau în lămâie, prăjitură de ciocolată cu pere sau tartă cu fructe de pădure… Iar noaptea valurile îşi plesnesc cu patimă spuma sâsâită, detonând aplauze copioase în cinstea lunii pline...

Vacanţă la Bâlea

2010-08-10T13:30:00.006+03:00

Am revenit din vacanţă. Adică din mai multe escapade, ultima fiind cea mai consistentă ca mod de ieşire din spaţiul sufocant al Chişinăului. Bine, "sufocant" e un fel de a mă exprima - nu e chiar aşa de grav, dar conferă vacanţei o motivaţie comprehensibilă. Deci, am petrecut o săptămână în munţii Făgăraş. Lacul Bâlea, situat la altitudinea de 2034 m m-a cucerit (a treia oară!) prin tot ce poate oferi un peisaj de munte. La prima urcare cu telecabina am plutit în laptele dens al ceţii peste cele câteva platouri pe care le ştiam dinainte. Nu se vedea absolut nimic prin geamuri. Doar albul opac al norului. Sus, la lac, ne aştepta o senzaţie opulentă de a ne fi aflat într-un spaţiu cosmic. Cel puţin nepământean. Clăbucii de ceaţă care se perindau peste noi, deschideau mereu altfel de imagini într-un cadru teatral suprarealist. Un magician total se juca cu percepţiile noastre asupra realităţii.

Am urcat la lac şi a doua zi (mult mai însorită şi... cu posibilităţi mai mari de a admira peisajul). Transfăgărăşanul, şoseaua construită cu mult sacrificiu pe timpurile lui Ceauşescu, şerpuia sub noi ca un monstru în agonie. De această dată lacul Bâlea ne-a întâlnit în toată splendoarea şi... impasibilitatea sa monumentală. Acolo, sus, dacă reuşeşti să faci abstracţie de bâlciul creat (numaidecât!) de comercianţii ambulanţi, abandonul poate fi deplin. Pici (în sus?!) din istorie şi timp. Exişti doar de mână cu veşnicia. S-o fi născut ea la sat, dar dăinueşte pe crestele munţilor...
Într-o altă zi am făcut un traseu a la pied până la cascada omonimă - cascada Bâlea. Nu a fost prea greu, dar nici uşor nu a fost. La un moment dat ne-am văzut spânzuraţi de versant şi a fost nevoie de susţinerea morală a celor care făceau deja cale întoarsă: "Nu renunţaţi, merită efortul!" Într-adevăr, merită... Apa curgea din cerul înnourat ca o binecuvântare cristalină. Frumos, ce să zic!

Serile mai făceam câte un grătar. Odată, pe muchia nopţii de dincolo de foc, am zărit o luminiţă verde. Era un licurici! Nu am mai văzut licurici din copilărie...şi iată, ea m-a atins tocmai unde nu mă aşteptam - în munţii Făgăraş.

Se tem europenii de noi?

2010-07-21T10:53:00.004+03:00

Zilele acestea Rusia a trecut din nou la treabă, convertind teama europenilor de a-şi pierde locurile de muncă într-un beneficiu pentru propria strategie geopolitică.
Că vinurile noastre sunt "ingurgitabile" pentru esofagul delicat al ruşilor am înţeles demult. Remisiile în acest sens sunt tot mai scurte şi au o legătură directă cu stresul. Cum se enervează puţin omul cu stea (roşie) în frunte... gata!.. i se strânge tractul digestiv în convulsii spasmotice şi nu mai poate înghiţi nici un gât din vinul moldovenesc! Grea boală... fără leac! Adică ar fi o soluţie - transnistrizarea RM, dar există prea mulţi "ghimpi" în calea dobândirii acestui remediu. Totuşi, efortul Rusiei de a scăpa de "sughiţ"-ul alcoolic (prin extensie - de a păstra RM în ţarcul său de influenţă) rămâne a fi exemplar.
Se ştie că procedeele de manipulare geopolitică sunt multiple. Au trecut timpurile când Hruşciov bătea cu papucul în tribună. Acum există alte "resurse" naturale prin care demnitarii europeni pot fi ţinuţi în lesă. Gaze, ţiţei şi... piaţa forţei de muncă. Mai există şi o sumedenie de guri prin care mesajul Moscovei poate fi popularizat. Ca să fie mai eficient. Guri care vorbesc italiana, engleza, germana. Şi o vorbesc foarte bine pentru că sunt guri ale nativilor din ţărilor respective: Italia, Marea Britanie, Germania. Isteria apropo de "pericolul" invaziei moldovenilor trebuie să fie provocată de cei care sunt ameninţaţi de acesta, nu? Ca să fie credibil avertismentul.
Aşa dar, articolele (publicate în presa străină) despre "hoardele" de moldoveni, care vor devora Europa din cauza "miopiei politice" a lui Băsescu, sunt nişte mostre clare de lucrătură securistă rusească. Sunt tulpine de viruşi gata să atace din nou orice intenţie a RM de a spori imunitatea faţă de Moscova. Tulpine de viruşi pe care Bruxelles-ul e pe cale să le înghită. Sau nu?..

44 - hotarul peste care se trece altfel...

2010-07-15T13:06:00.009+03:00

Peste toată tristeţea (a)dusă pe apele Prutului, ieri s-a prăbuşit încă un drob din sarea lacrimilor noastre. S-a sinucis Mădălina Manole! Şi aşa cum se întâmplă de obicei, brusc, am realizat că ea chiar a existat în viaţa noastră. Şi că ar fi trebuit să o preţuim mai mult. Se expun multe ipoteze despre motivele acestui pas (întotdeauna pripit!) ireversibil. Funcţionează mai ales logica general acceptată asupra conceptului fericirii: avea casă, masă, soţ iubitor, copilul multdorit, carieră, popularitate, aspiraţii cu mari şanse de împlinire... Avea de toate, vorba cântecului (sau ce-o mai fi şi acesta...) "Atunci, de ce?!" - fierb creierii populaţiei îngrijorate. Cred că multă lume nu se va linişti până nu-i va "edifica" în minte un monument funerar explicit. "Născută atunci, moartă atunci, cauza - asta". Ce să-i faci, curiozitatea are două faţete. Una, cea nobilă - cunoaşterea ca act existenţial. Şi a doua - boala mediocrităţii militante, satisfacerea desfătării vulgare, justificarea propriei inconsistenţe. Mai este şi a treia - bluful comercial, dar acesta e o derivată a celei din urmă.

Deprimarea gravă de care a suferit Mădălina Manole nu poate fi descrisă prin cuvinte. Efectul acestei stări asupra omului este devastator, doar acel care a trecut prin depresie poate să înţeleagă de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. De ce fata cu părul de foc a fost depăşită de durere. Dacă ar fi fost o fiinţă slabă, cred că sinuciderea ar fi fost prevenită. Criza ar fi fost prea evidentă şi atunci familia ar fi fost pusă în situaţia să reacţioneze, apelând (urgent!) la cei mai buni psihoterapeuţi. Dar Mădălina era extrem de puternică şi...prea orgolioasă şi nu a conceput categoric să facă această confesiune: am nevoie de ajutor medical. A dus pe picioare ceea ce nici un bărbat nu ar fi putut duce. Doar că... s-a întâmplat, totuşi.

Depresia este boala secolului nostru. Ritmurile nebune şi totala desprindere de armonia în care am fost "gândiţi" de imaginaţia divină ne "râşnesc" ca pe o pleavă de secară. Facem case supraetajate, muncim şi mai mult pentru a avea ultimul model de telefon mobil, pentru a cunoaşte engleza la perfecţie (nivel mediu nu se poate, că rişti să rămâi un imbecil la coada vacii), pentru a fi la curent cu cele mai sofisticate up-date-uri de PC, pentru a rămâne pe linia de plutire, care se ridică mereu ca apele nesăbuite ale Prutului... Până unde? Până la cer?! Până în moarte?! Şi atunci printre toate astea cum să mai strecori un suflet volburat de artist, care începe să geamă? Cum să temperezi dorinţa sfâşietoare de a iubi şi a fi iubită total, dincolo de limitele obscure ale trivialului? Cum să baţi ca să ţi se deschidă? Cum să eviţi hienele presei, care aşteaptă să te împiedici pentru a te hăcui ca într-un bâlci al descreieraţilor?!

Harşti! Şi gata... Ce nu e de înţeles aici? Mădălina nu se mai simţea frumoasă. A obosit să nu se mai simtă frumoasă printre noi. Şi a adormit în braţele îngerului său ocrotitor...

Valiza

2010-07-11T22:01:00.006+03:00

Duminică. Astăzi încerc să „rezolv” o problemă relaţională, moştenită din cine ştie ce adâncuri carmice. Nici nu mă mai oftic să înţeleg cum de m-am pricopsit cu aşa ceva. Esenţa, miezul problemei va rămâne departe de ochii lumii, în jurnalul meu existenţial. Mai bag şi câte o intrigă, nu? Dar o explicaţie oportună tot am să dau.
Teoretic, fiecare vine pe Pământ cu un scop anume. De aceea, deşi suntem oameni cu toţii, suntem atât de diferiţi. Şi la chip, şi la trup, dar şi (mai ales!) la celelalte: structură psihologică, mentală, emoţională, modul de percepţie a valorilor, a binelui şi răului în definitiv. Coborâm (la ore şi staţii prestabilite fără voia noastră) din „trenul” edenic drept în cele patru dimensiuni acceptate pe Terra. La fel de miopi pentru început, la fel de goi, dar…Fiecare cu valizuţa proprie. Valiza care ne face speciali în lucrarea Celui de Sus. Conţinutul acesteea ne defineşte, ne ghidează prin labirintul încercărilor ca un GPS mistic. Avem acolo problema proprie, dar şi toate ustensilele necesare pentru a atinge scopul propus, a învăţa lecţia şi a descurca nişte iţe din preşul de la uşa Paradisului (pe care tot noi le-am încurcat şi din cauza cărora se prea poate să ne împiedicăm iarăşi tocmai în gura raiului). Condiţia este să revenim... fără valiză, eliberaţi, ca să ne putem prinde de aripi mai bine, cu ambele mâini...

Death is the Road to Awe.Clint Mansell.

2010-07-09T20:11:00.004+03:00

Plouă iarăşi la Chişinău. Acolo, la Hânceşti, la Ungheni (judeţul meu natal) oamenii îşi trăiesc dramele vieţii lor rurale, surprinşi de calamitatea implacabilă. Plouă şi acolo? Cresc apele? Se întunecă şi mă gândesc că sinistraţii ar trebui să aibă un acoperiş deasupra capului. Dar mâine?! Îmi repugnă "utililitatea" tragediei pentru orice gen da campanie, inclusiv electorală. Dar fie şi aşa, doar eficientă să fie. Să usuce, dacă nu apele revărsate, măcar lacrimile femeilor înnebunite de ce a putut să le facă Dumnezeu. De ce?!

Noi, ăştea de la Chişinău, cumpărăm carnea de la magazin sau de la piaţă şi nici măcar nu ne imaginăm ce înseamnă pentru o ţărancă să-şi piardă aşa, într-o clipă, bobocii, puii şi ce orătănii o mai fi avut. Totul e sub apă! Bocetul acesta geme peste sute de case inundate. Totul a rămas sub apă! Totul, totul e sub apă! Doar durerea şi disperarea sunt deasupra. Astea de ce nu s-au înecat?! Vor să moară ultimele? Nu, nu, ultima moare speranţa... Şi ea a rămas deasupra, deci. Doar că acum nimeni nu o ia în seamă...

De multe ori deprimarea ne bântuie fără a avea temei definit, doar pentru că, zicem noi, "filozofii", ne macină nostalgia originilor, tristeţea existenţială, căutarea sufletului pereche... Tot ne sbatem să lipim la loc cioburile unei perfecţiuni "sparte" şi rătăcite prin transcedentalul intransigent... Dar ce sunt toate astea în comparaţie cu suferinţa familiilor care au pierdut tot ce au agonisit: casă, gradină, mobilă, frigidere, capre, oi, păsări, tot, tot?.. Ruşine, intelectuali "subţiri" şi împuţiţi...

Fie! Ascult a suta oară muzica lui Clint Mansell şi mă disculp. Mă gândesc că Dumnezeu ne dă tuturor lecţia durerii. Fiecăruia pe înţelesul său.

Zâmbetul Monei Lisa. Enigmă?

2010-07-06T09:58:00.009+03:00

Indiferent de lucrurile pe care suntem nevoiţi (obligaţi?) să le facem zi de zi, viaţa în sine (ca realitate iminentă, dar suprem) este preţioasă. Spun asta fără patetism motivaţionist. Constat doar că am pierdut timp sau, mai exact spus, am "alocat" suficient timp pentru a mă hotărî să păşesc altfel. Treptele ascendente ale dezvoltării spirituale sunt extrem de fluide, deşi ne dorim să fie constituite din material solid - avem nevoie de certitudini. Poţi coborî într-o frântură de idee, dar poţi să te avânţi în sus la fel de repede. Totul e să te hotărăşti. Ceea ce nu este neapărat foarte dificil, ci doar... durează. Uneori ani de zile. E un proces de restructurizare a conştiinţei la nivel neuronic, psihic, comportamental. E un travaliu care menţine oscilaţia "de la agonie la extaz" atât timp cât se dezvoltă noua conştiinţă, atât timp cât înveţi să-ţi controlezi atitudinea, gândurile, emoţiile distructive. Trebuie spus că acestea sunt mai puternice decât noi. Cel puţin la început şi (în special!) versus mentalitate balcanică, mediu spiritual şi moral frustrant, nociv şi sufocant pentru orice tentativă de a i te sustrage (acestea sunt doar câteva circumstanţe care favorizează clar un mod fatalist de a organiza gândurile, a forma percepţia realităţii). Jelea, ca şi mămăliga, este o caracteristică generală imuabilă, tradiţională, deja naţional-genetică. Şi e nevoie de o insistenţă acerbă pentru a sparge tiparele şi a te redefini ca om. A conştientiza şi (stirct necesar!) a păstra la nivelul subconştinetului starea de beatitudine în raport cu viaţa, racordată la parametrii temporali în care aceasta se desfăşoară: zi şi clipă.

Şi atunci când totul e gata, brusc, te simţi alt om. Poţi lua decizia să fii fericit pur şi simplu. Şi chiar eşti, pentru că ai schimbat "caseta" cu "zestrea", moştenirea existenţială. Fericirea adevărată nu este cea "motivată" de starea materială, situaţia privilegiată la serviciu, maşină de lux, adulaţie în cuplu etc. Pentru că toate astea pot dispărea la un moment dat. Fericirea adevărată e încrederea şi relaţia permanentă cu Creatorul. De fapt cu tine însuţi. Această relaţie determină în ultimă instanţă perfecţiunea proprie şi atrage celelate bunuri.

La Louvre în faţa tabloului lui Leonardo Da Vinci e mereu multă lume. Am fost şi eu printre ei. Mulţi îşi satisfac curiozitatea şi orgoliul de a fi consemnat evenimentul în albumul famalial, dar de fapt (deşi nu recunosc public) sunt nedumeriţi: de ce, mă rog, atâta zarvă?! Răspunsul e la suprafaţă. Tocmai de aceea e greu de găsit. Poate, pentru început, ar trebui să învăţăm a zâmbi chiar şi în singurătate...

Amendamente periculoase

2010-06-29T16:44:00.007+03:00

Chiar dacă am criticat proiectul de lege (elaborat în prezent de APEL) pentru a substitui Codul Audiovizualului în vigoare şi (poate) am resuscitat atitudinea preconcepută faţă de mine şi faţă de poziţia mea socială, insist asupra operării unor schimbări legislative judicioase şi evolutive. Raţiunile mele analitice nu sunt în nici un caz bazate pe resentimente şi atitudini personale faţă de acei care m-au blamat şi s-au dat în spectacol isteric atunci când scriam Codul Audiovizualului. Dimpotrivă, mă inspiră doar analiza obiectivă şi intenţia de a conduce spre o finalitate civilizată grevele jurnaliştilor de la Moldova 1 (prin mijloacele puţine de care dispunem). Aşa că, astăzi, când am luat cunoştinţă de declaraţia ONG-urilor de profil (apropo de avizul pozitiv al Comisiei parlamentare de specialitate la două amendamente la Codul audiovizualului), am fost fericită să ştiu că nu sunt singura care se pronunţă în acest sens. Şi sprijin pe deplin îngrijorarea manifestată de autorii declaraţiei.
Primul amendament ţine de articolul care vizează pluralismul şi demonopolizarea domeniului audiovizualului. Legea prevede că un singur subiect nu poate deţine mai mult de două unităţi audiovizuale. Popular vorbind, conform legii noastre, mogulii de presă electronică nu au şanse de a controla cu desăvârşire formarea opiniei în RM. Cineva, însă (probabil), are un interes mare (şi milioane de cheltuit) de a monopoliza piaţa audiovizuală din republică, pretinzând că ar avea voie să deţină 5 (!!!) unităţi (posturi de televiziune sau radio). Asta prevede amendamentul propus şi vine în contradicţie flagrantă cu recomandările Consiliului Europei! De altfel, această idee nu este promovată pentru prima dată. Anul trecut o asemenea solicitare oficială (!) a parvenit la CCA pentru avizare şi era semnată, nici mai mult nici mai puţin, de primarul Dorin Chirtoacă.
Al doilea amendament vizează independenţa editorială a Companiei Teleradio-Moldova. A impune prin lege compania publică să ofere gratuit timp de emisie partidelor politice este o ingerinţă clară în activitatea editorială şi financiară a instituţiei.
Din păcate ONG-urile nu s-au revoltat şi atunci când Parlamentul a adoptat modificarea articolului ce reglementează modul de prelungire (de drept) a licenţei de emisie. Acum TOŢI vor prelungi licenţele într-o veselie, fără a trece prin concurs o dată la 7 ani. Precedentul creat de PRO TV a animat, probabil, dorinţa unor deputaţi de a profita (populist!) de acel magnific spectacol politic şi a mai scoate nişte dividente. Acest amendament a defavorizat nemotivat radiodifuzorii care au trecut deja prin concurs, apărându-şi proiectele. Şi a favorizat evident trei posturi de televiziune: PRIME (cineva a făcut lobby pentru Plohotniuc?!), N4 (...şi pentru PCRM?!) şi TV7 (Golea a şmecherit pe cineva, uitând să amintescă şi de celalţi doi profitori ai modificării?).

În concluzie aş vrea să menţionez că domeniul audiovizualului este un organism complex. Dacă diletanţii, profitorii, politicienii populişti (lista poate continua) vor opera tot felul de amendamente şi modificări accidentale (aparent minore) la legislaţia în vigoare, va suferi imediat tot sistemul şi repercusiunile se vor face simţite imediat. Orice incursiune pripită poate deteriora irecuperabil tot sistemul care abia se conturează. Cel mai grav e că, dacă se intră acolo cu picioare de elefant (chiar dacă acestea sunt "tapiţate" cu ciorăpaşi albi de vată), fără a analiza şi a prevedea consecinţele, degeaba ne-am mai răcit gura cu reforma.

Plouă de zile întregi şi mi-e dor de soare...

2010-06-26T11:12:00.008+03:00

DIMINUENDO
oamenii vorbesc-vorbesc-vorbesc
co-co-co-coţofene!
emit sloganuri expresii idei
de obicei toate
pe lungimi de undă
ce se intersectează inoportun
cuvintele se ciocnesc între ele
cad zornăind a tinichea
balamucul ideilor prosperă:
daţi-mi firul Ariadnei!!!
alerg prin labirint
Minotaurul îmi suflă-n spate
mă arde-n locul unde
s-au pitit aripile
transpir ca o vită biciuită
respir-respir-respir-respir
mă opresc abia atunci
când ajung la sfârşitul frazei:
am în faţă
doar obişnuitele puncte de suspensie...
şi enigma Universului taciturn...

din volumul "Şi totuşi... am înnebunit!..." (ed. ARC, 2005)

Codul...poveste fără de sfârşit...(2)

2010-06-25T22:49:00.004+03:00

Am promis că voi reveni asupra proiectului de Cod al audiovizualului pregătit de APEL şi deputatul C.Fusu. Ceea ce mă intrigă cel mai mult este insistenţa cu care autorii promovează ideea abrogării legii adoptate în 2006. Citesc cu creionul în mână proiectul şi nu găsesc nici un motiv pentru asemenea acţiuni radicale, mai ales că legea în vigoare a fost avizată pozitiv de europeni.

Că practicile nu sunt pe potrivă, sunt de acord. Dar pentru ca acestea să corespundă intenţiei legiuitorului, e nevoie de „material uman” calitativ, incoruptibil, de bună credinţă. Iar aşa ceva pe la noi e o raritate. Ceea ce nu înseamnă că suntem condamnaţi la disperare sau la schimbare exhaustivă a cadrului legislativ de îndată ce se schimbă şi guvernarea. O guvernare nouă nu înseamnă schimbarea intrinsecă a mentalităţii unui popor!
Remarc de la bun început că membrii CCA (conform Codului în vigoare) au fost aleşi pe principiul eşalonării şi (nu mai e mult!) îşi încheie rând pe rând mandatul - chiar în toamnă vor fi trei posturi libere. Spun asta pentru că pentru mine e evident, că nu dezvoltarea domeniului audiovizual e important pentru cei care se chinuie să schimbe legea, ci plasarea „oamenilor lor” în CCA. Şi nu oricum, dar rapid, cât nu s-a schimbat algoritmul! Se vede că legea în vigoare e, totuşi, prea bună, dacă protejează atât de clar membrii singurului organ de reglementare a audiovizualului, astfel încât aceştia nu pot fi demişi atunci când vrea „cel de sus” şi basta! Apropo de posturile libere de la CCA. Deja de câteva luni bune un post de membru CCA e vacant, iar conform legii, Comisia parlamentară de profil demu-u-ult trebuia să anunţe concursul pentru suplinire. Dar… cum să-l împarţi în patru?!
Revin la conţinutul proiectului. Şi repet, în afară de noţiunile legate de sistemul digital de transmisiune şi prevederile despre modul de finanţare a radiodifuzorului public (care pot fi incluse prin operarea amendamentelor respective la legea în vigoare), nu există nimic de luat în considerare în noul proiect. Totul se repetă oarecum prin alte formulări sau prin... copy-paste din actualul Cod. Evident, mă refer aici la articolele lucide din proiect şi nu la cele hilare precum modul de alegere a membrilor CCA (despre care am vorbit deja) sau faptul că pentru a angaja un şofer la lucru, directorul televiziunii publice va trebui să convoace un întreg Consiliu de calificare (cu Preşedinte, remunerare, regulament, şedinţe, prezidiu etc.)! Ceea ce m-a amuzat copios este faptul că, deşi de nenumărate ori am vorbit în presă despre prevederile care au fost reformulate de deputaţii comunişti atunci când făceam lobby pentru actualul Cod al audiovizualului, acestea au fost trecute cu copy-paste în aşa-zisul Cod nou. Spuneam că intenţia noastră a fost să stipulăm în lege că radiodifuzorii care emit pe frecvenţe terestre (patrimoniu al statului) vor difuza 80% din serviciul de programe în limba de stat. Dar Mark Tcaciuk a venit cu „corectarea” (spre a reduce substanţial cota emisiunilor realizate în limba română) pe care o găsim, copiată fidel, şi în noul proiect:
“Radiodifuzorii prevăzuţi în alin.(4) vor difuza, în limba de stat, producţie proprie şi autohtonă cu caracter informativ şi analitic în proporţie de 80%.” (!) Cuvânt în cuvânt! Felicitări!
Va urma…

Codul...poveste fără de sfârşit...

2010-06-22T22:49:00.004+03:00

Ambiţiile celor care-şi doresc substituirea actualului Cod al Audiovizualului cu o lege nouă, prinde contur. Şi atunci e firesc să mă întreb: de ce se insistă asupra adoptării noului Cod, tocmai acum, când acest demers nu este deloc primordial? Răspunsul îl găsim în nota informativă: „APEL a lucrat asupra primelor 6 capitole din Cod, modificările venind să reformeze cadrul legislativ din domeniul audiovizualului, având drept obiectiv principal racordarea acestuia la noile realităţi”. Deci, întrebarea capitală este ca şi formulată: despre ce “noi realităţi” este vorba şi în ce măsură o lege de asemenea anvergură poate şi trebuie să fie conjuncturală? Unul dintre factorii care justifică amendarea cadrului legislativ (nu şi abrogarea acestuia) este iminenţa digitalizării serviciilor audiovizuale (ceea ce în 2006, când a fost adoptat Codul în vigoare, era o perspectivă prea vagă). Trecerea la sistemul digital de transmisie înseamnă, de fapt, racordarea la standardele internaţionale de transmisie a semnalelor (de la staţiile de emisie către utilizatorii finali) sub formă de multiplex. Această performanţă ar permite decongestionarea concurenţei acerbe pentru atribuirea frecvenţelor terestre. Într-un limbaj popular asest sistem ar garanta un loc sub soare fiecărui radidifuzor competitiv. Totuşi, cele 6 capitole “elaborate” denotă că dincolo de noţiunile bine structurate, acest aspect nu a preocupat la modul serios (din start) autorii proiectului de lege. “Noile realităţi”, de facto, se rezumă la actuala situaţie politică şi, în mod prioritar, la faptul că Preşedintele Comisiei parlamentare de profil intenţionează să deţină controlul exhaustiv asupra organului de reglementare în domeniul audiovizual din Republica Moldova - Consiliul Audiovizualului. Probabil, Corina Fusu crede că va deţine acest post toată viaţa! Iată cum vor fi desemnaţi membrii Consiliului Audiovizual (art.22): Comisia parlamentară de profil emite o invitaţie publică pentru candidaţii la funcţia de membru al Consiliului Audiovizualului, adoptă un regulament de organizare şi desfăşurare a concursului pentru suplinirea funcţiei respective. În termen de 30 de zile de la anunţarea concursului, invită candidaţii care au depus dosarele la un test scris de evaluare a cunoştinţelor în domeniul audiovizualului, tehnologiilor informaţionale şi mass-media. Apoi cineva verifică “lucrările” şi decide asupra persoanelor care vor fi promovate spre a fi aprobate de Parlament. Răspunsurile candidaţilor la test se fac publice. Minunat! Numai că această “evaluare” este mai mult decât suspectă! CINE va întocmi testele, CINE va verifica corectitudinea răspunsurilor, cum vor putea fi contestate rezultatele “examenului”, în ce măsură o singură persoană este capabilă să fie specialist exemplar în toate domeniile enunţate ca obiect de examinre? De fapt, ca martor atent la derularea activităţii Comisiei parlamentare de profil, pot să spun exact cine va dirija “orchestra” implementării acestor prevederi: Corina Fusu, Eugen Râbca şi Alexandru Dorogan. Cine dintre oamenii serioşi, fără deformare psihologică de carierist-sinecurist-pup…ist, va accepta să-şi depună dosarul în asemenea condiţii? Mai departe e şi mai interesant. Autorii proiectului de lege (probabil, pentru a se asigura că PLDM îl va vota) îi aruncă un os lui Vlad Filat. Prin stipularea (art.27) că Preşedintele CA va fi propus de Prim-ministru. De parcă Filat şi-a bătut în cuie aspiraţiile politice tocmai pe cea mai impunătoare uşă din Guvern! Şi dacă după alegeri Filat devine Preşedintele Republicii Moldova? Ei, atunci va trebui să se mulţumească cu atribuţia de a confirma, a numi preşedintele CA din două ori. A treia oară nu mai are dreptul să respingă candidatul propus de Prim-ministru. Trebuie să se conformeze. Mă întreb dacă mai observă cineva ingerinţa directă a politicului în sfera audiovizualului…Nu mai zic că mi-e şi groază să-mi imaginez ce ar însemna aceste reglementări în cazul accederii la putere a unor forţe de formaţiune totalitară…
Va urma…

Revenire (Turnul meu de fildeş 6)

2010-06-20T14:18:00.005+03:00

Săptămâna aceasta a trecut ca o clipă. Astăzi mă reîntorc în lumea citadină şi, respectiv, în lumea care nu mă primeşte aşa cum sunt, ci mă constrânge mereu la efortul de a mă afirma şi a mă face utilă. De ce la Chişinău totul e altfel? Pentru că acolo e viaţa adevărată, e centrul evenimentelor, e o competiţie sănătoasă etc. Aşa este descrisă viaţa la oraş. Spre el, spre oraş, se îndreaptă atâtea speranţe şi iluzii, încât e greu să contrazici, să disimulezi această certitudine. Adevărul e că mi-e dor de casa mea de pe str.Bucureşti. Dar sunt tristă pentru că nici aici, nici acolo, nu există un panaceu (pus în glastră) pentru a-mi unge rănile şi a le opri să se redeschidă. Dar asta e o confesiune prea intimă, de aceea o las la o parte.
Ieri m-am uitat la televizor (prima dată de când sunt în Turnul meu de Fildeş). Am urmărit un film (emisiune) despre o casă de nebuni aruncată într-un soi de sihăstrie pe undeva prin pădurile siberiene. Oameni total deplasaţi, fără dinţi, fără viitor… Cu un trecut halucinant, care continuă să-i bântuie, dacă nu-şi iau pastilele la timp. Toţi iau de trei ori pe zi aceleaşi pastile de culoare roz, fac terapie prin muncă şi nu au voie să se îndrăgostească unul de celălalt. Nebunii nu au voie să facă sex! Un fel de colonie a deşeurilor umane. Mă întreb la ce bun acest chin şi dacă există vreo soluţie de a produce „material uman” fără reziduuri? Această dramă a umanităţii – nebunia oamenilor, a creaturilor lui Dumnezeu – este gestionată de forţe obscure, care întârzie mântuirea noastră?
Fiecare dintre aceşti retardaţi (nu numai din punct de vedere mental, ci şi, în primul rând, social) au trecut prin momente zguduitoare măcar o dată în viaţa lor. Un copil care şi-a văzut mama spânzurată, un bărbat care şi-a surprins soţia cu amantul în pat, un băiat căruia i-a murit mama - singura fiinţă apropiată din Univers etc. Se spune că fiecare e responsabil pentru destinul său, e culpabil pentru păcatele sale. Dar cine e responsabil de destinele acestor oameni ostracizaţi? Cu ce e de vină o fetiţă care n-a putut trece fără sechele peste faptul că a fost abandonată la naştere, apoi părăsită de restul familiei, chiar şi de bunici, în definitiv - repudiată de societate? Şi toate acestea doar pentru că era foarte tăcută – suferea de autism. Sinceră să fiu, mi-ar fi fost mai simplu să fac ceea ce face multă lume, atunci când caută răspunsuri comode şi eliberatoare. Răspunsuri care împuşcă cu pietre în Dumnezeu. Dar logica ispăşirii este uneori total lipsită de… logică…
După ani de izolare desăvârşită autista a început… să vorbească. Şi să se plimbe de mână cu un bărbat. Straniu şi acesta - un Quazimodo clăpăug, slăbănog şi adus de spate – care i-a promis că nu o va lăsa niciodată şi i-a spus că o iubeşte. Fără patimă, fără promisiuni irealizabile şi fără gesturi disperate. A luat-o de mână şi atât. Femeia vorbeşte numai cu el. Şi, pentru că ei nu au voie să-şi afişeze afecţiunea, aşteaptă serile „cu discotecă” pentru a se îmbrăţişa timid pe motivul unui dans liric.
Ambii în continuare primesc acel tratament „unisex”. Mă întreb ce fel de tratament e acesta - bun şi pentru un autist, şi pentru un alcoolic fără şanse de reabilitare? Un tratament care este indicat tuturor celor „săriţi de pe fix”-ul normalităţii general acceptate, tocmai pentru a nu perturba această „normalitate,” clar stipulată în codul social de conduită. Oare aceste reguli, universal acceptate ca un adevăr imuabil, nu sunt nişte sârme ghimpate dincolo de care cel ce nu se roagă la Dumnezeu pentru carieră şi beneficii materiale, este un intrus, un paria?
În goana noastră pentru a ocupa locuri favorizate în ierarhia unei orânduieli improprii (dacă ne amintim de esenţa creatoare a sufletului, care ne aseamănă lui Dumnezeu) structurii fiziologice, psihicului şi spirtului uman, ne prefacem în roboţei cu o anume capacitate de cumpărare. Relaţiile noastre la asta se rezumă – măsura în care suntem utili unul altuia. Oligarhilor şi oamenilor politici le convine. Nouă, majorităţii? Răspunsul stă în această istorie stranie de dragoste dintre o autistă şi un Quazimodo, expulazaţi într-o fundătură siberiană, dincolo de cercul „polar” al civilizaţiei. Dragostea, care face minuni. Dragostea, care se sufocă acum în lupta pentru supravieţuire într-o junglă a rătăciţilor…Avem nevoie de o utopie (se pare, Vasile Ernu zicea asta)… Utopia ce ne-ar apropia de o minunată Pandora, unde valorile general acceptate ne-ar face mai fericiţi şi nu ne-ar mai strivi prin totala lor inadecvare la felul nostru de fi. Liberi.

Identitate (Turnul de Fildeş 5)

2010-06-17T20:44:00.003+03:00

Zi insipidă. Norii s-au aşezat (găluşte!) peste vârful Turnului de fildeş şi nu mai pleacă. Aşa şi ne-am petrecut ziua - cu ochii la cer. Poate poate se va însenina. Dar dacă tot n-a fost să fie, între timp am mai stat la masă. Şi cum e la noi, la basarabenii (una-două!) frustraţi identitar, am zis să mai vorbim. În ideea că o vom regăsi, această identitate odată şi pentru totdeauna. Radu se interesa de zor despre locul de naştere al fiecărui membru al familiei. Bunica e născută la Corneşti, bunelu - la Popeşti şi tot aşa... "Da tu, nana, unde te-ai născut?" "La Bălţi!" - zic. "A-a-a! înseamnă că eşti bălţoaică!"

Floare de tei (Turnul de fildeş 4)

2010-06-15T17:40:00.004+03:00

Astăzi am am avut mult de muncă. Şi un turn de fildeş trebuie menţinut în curăţenie exemplară! Activităţi multiple şi eterogene. Am curăţat cratiţe, am scuturat covoare, am hrănit motanul, am mers la magazin după vopsea şi îngheţată, am cules floare de tei. Aplecam câte o crenguţă şi o ciupeam iute-iute, ca să nu aibă timp să se supere. Am umplut două pungi mari. Totuşi, nici nu se observa că am deposedat poalele copacului de floare, atât de generos a rodit. Mirosul de floare de tei mă urmăreşte şi acum, după ce am înşirat-o în pod peste două ediţii de vineri ale „Jurnalului de Chişinău”.
Când veneam spre casă, o vecină m-a întrebat impacientată: „Voi aţi scos ceapă de pe lot?” Din câte ştiam, mama nu făcuse aşa ceva. „Păi, să-i spui că cineva i-a furat ceapa!” Hopa! Ieri puii, azi ceapa… Parcă nu aveam probleme de atitudine faţă de ziua de marţi! În fine, reacţia a fost dură, dar suportabilă. Au fost atinse şi forţele de ordine, care nu-şi fac treaba, deşi sunt plătite din banii contribuabililor. Dar şi hoţii, care se căpătuiesc pe seama muncii altora. Aceştea şterpelesc ceea ce muncesc părinţii noştri la ţară şi ne vând „producţia” (nouă, copiilor) la oraş. Hă-tu-i! Tata a întors chipiul cu cozorocul la ceafă şi a emis o idee în vederea soluţionării problemei. „Ar trebui să stropim în jur cu… dar n-avem WC afară!” Pentru veridicitate trebuie să recunosc că avem, dar îl folosim mai rar, aşa că nu există suficient „material lucrativ” acolo. Vorba e că pe timpurile când tata era director de liceu, cineva tăia brazii din parcul şcolar (era iarnă). Au încercat să pună pază, să se plângă la primărie, să injure ca între bărbaţi… Nimic nu a funcţionat. Şi atunci unul din profesori a avut revelaţia! Evrica! Până în seară toţi brazii au fost unşi cu…peria. Singurul brad tăiat după asta a fost găsit chiar lângă gardul liceului. Probabil, a durat ceva timp până când pojghiţa cu pricina s-a dezgheţat "îmbrăţişată cu căldură" şi omul şi-a dat seama de unde vine mirosul!
Oare senzaţia olfactivă l-o fi urmărit şi pe el la fel de insistent, precum pe mine mă îmbată şi acum mirosul de floare de tei?

Luni. (Turnul meu de fildeş 3)

2010-06-14T13:56:00.006+03:00

Ce înseamnă să te programezi că luni e o zi grea! Am ajuns să detest această zi pentru că, în ultima vreme, şedinţele de luni erau un dezastru pentru mine. Şeful, deşi niciodată nu era rău intenţionat, începuse să aibă o fixaţie pentru departamentul pe care îl conduc, cerându-mi tot felul de chestii lipsite de logică – doar aşa, ca să se manifeste. Cred că şi fluxul meu energetic (oboseală şi iritare greu de stăpânit) îl provoca să facă asta.
În fine... astăzi e luni…
...Şi m-a trezit mama cu nişte strigăte şi tânguieli de am crezut că s-a dărâmat cerul. Cât ai clipi din ochii somnoroşi, am înţeles că s-a întâmplat ceva extrem de grav! Motanul meu, Iris, a gâtuit zece pui! Ta-da-a-am! Vecina, o comunistă irecuperabilă (fosta mea şefă de studii, căreia elevii îi spuneau “viespea” pe timpuri) a fost păgubită de pui! Gârbovită, mustăcioasă şi văduvă de un an, femeia a descoperit pierderea la o jumătate de oră după ce a dat puii în ocol. Văleleu! Mama a uitat pe dată că relaţia ei cu vecina era una de “suportare reciprocă” şi că în perioadele electorale această relaţie se transforma în “războiul stelelor”. Nu degeaba se spune că cea mai puternică prietenie este cea care se înfiripă “împotriva cuiva”. Şi iată, brusc, Iris a devenit duşmanul odios al gospodinelor, care ştiu exact cu cât sacrificiu reuşeşti să creşti nişte găini în zilele noastre. Să fi trecut Voronin pe acolo, nu l-ar fi observat! Nici vecina (ca să-i pună cununa de lauri), nici mama (ca să-l huiduiască).
Lamentările au ţinut o vreme, timp în care mă îmbrăcam şi căutam soluţii. Nu avea nici un rost să mă las contaminată de jalea ce pogorâse peste mahalaua noastră. De câteva ori am întrebat doar câţi pui au “decedat”. Timp de o oră nimeni nici nu s-a gândit să-i numere. Tristeţea balcanică a fost mult mai puternică decât pragmatismul occidental. Aşa că mi-am băut cafeaua în linişte şi am numărat banii din portmoneu: suficient ca să cumpăr pui, boboci şi benzină (pentru a transporta motanul acolo unde îi este locul – la Chişinău nimeni nu contabilizează vrăbiile)... Mama şi-a revenit din stres prima: cum, să plecaţi?! Stop! Până aici! Nu pleacă nimeni din cauza puilor unei comuniste! “Aşa, miercuri vom merge la piaţă, că tocmai e ziua când se vând pui, pe Iris îl băgăm într-o cuşcă mare de iepuri (aveţi grijă să nu-l daţi la cloşcă!), seara vom mânca colţunaşi, iar acum scoatem din congelator un piept de găină – să facem zeamă pentru prânz!”

Iată aşa e cu turnul meu de fildeş, peste care, ziceam (eu şi filosoful), se naşte veşnicia… Dar cine a spus că acest travaliu e mai puţin dureros decât oricare altul?! Acum un ins e arestat la domiciliu, restul continuă să-şi valorifice nestingherit instinctele…Victimele predispoziţiei mele fataliste pentru ziua de luni – cei zece pui ai vecinei – odihnesc în pace în râpa cu salcii, din vârfurile cărora o grămadă de păsări continuă să cânte estival. Va trebui să învăţ a iubi prima zi a săptămânii. Altfel, cine ştie ce ravagii mai pot provoca...

Masa tăcerii (Turnul meu de fildeş 2)

2010-06-13T15:22:00.007+03:00

Astăzi în turnul meu de fildeş a fost un prânz special. Ne-am adunat cu toţii la masa tăcerii. Adică, noi nu am stat ca muţii, dar aşa se numeşte masa asta. Că e tocmai de la Târgu-Jiu. Hand made de un sculptor cunoscut, zice pasărea Măiastră care turuie mereu (ca o învăţătoare plină de entuziasm la începutul unui an şcolar), umblând încolo şi încoace pe sfoara de uscat rufe. Apropo de pasăre, Radu zice că e papagalul Paco. Eu zic că-i Măiastra. Fiecare cu prisma lui... măcar atâta proprietate privată ne putem permite!
Deci, revin la masa tăcerii. E adevărat, am mâncat în linişte, dar odată cu primul zdrăngănit al veselei deşarte, tata a vorbit. Cică, pe atunci... părinţii săi mergeau la muncă în kolhoz şi-l lăsau să prăşească tufele preţioase de cartofi de pe lotul de lângă casă. Mama sa îi dădea un dărăb de mămăligă, iar o bucată mai mică i-o arunca pisicii. De cum se închidea portiţa, tata (o fi având vreo 6 ani) smulgea mămăliga din labele mâţei şi o mânca. Cealaltă bucată (mai mare) trebuia să-i ţină de saţ până hăt târziu spre seară. Astfel pisica era nevoită să prindă şoarecii care se înmulţeau pe timp de secetă. Că secetă a fost, nu-i vorbă, dar iarbă de păscut era!
Tatăl meu mai ieşea în zori şi cu vitele, că aşa era rânduiala. Abia peste ani a înţeles de ce într-o dimineaţă de vară nişte grupuri de soldaţi săreau din maşinile lor mari şi făceau roată în jurul satului...
Iar atunci când bunicul meu Leon era deja umflat de foame (căci frunzele de lobodă şi leuştean erau privilegiul băeţelului său scump), au venit nişte oameni, au urcat în podul casei (prin care hăulea vântul) şi au măturat totul acolo. Au coborât cu o străchinuţă de boabe (porumb, grâu, ce-o mai fi rămas) şi duşi au fost... Unchiul lui tata şi-a ieşit atunci din minţi: dacă vedea că este vreo oală la foc, băga mâna în ea, scotea ce era acolo şi ducea la gură. Nu simţea că i se scurge printre dinţi (odată cu uncropul) şi carnea proprie...
Ne-a mai povestit multe tata. Era un bătăuş sadea şi a făcut multe pozne la viaţa lui de băieţandru. Bunica nu o dată l-a croit cu reteveiul. A păţit-o şi când a ochit găina vecinei drept în cap cu o pietricică. A făcut-o de la o distanţă, care l-a lăsat mască pe verişorul său. Ceea ce nu l-a împiedicat, însă, să-l pârască. Lecţia despre prietenie şi încredere, tata a învăţat-o imediat ce a zărit-o la poartă pe vecina cu găina moartă subsuoară, iar pe mama sa apucând ciomâtca: "Vasile, unde eşti?!"
Astă noapte peste turnul meu de fildeş a bătut un vânt năprasnic. M-am bucurat: credeam că va aduce ploaie. Dar, n-a fost să fie, a adus doar nişte amintiri...

Turnul meu de fildeş

2010-06-12T13:46:00.008+03:00

Mi-am luat cinci zile de concediu şi m-am urcat în turnul meu de fildeş. Am de gând să stau aici până în weekend-ul următor. Mă plimb printre peisajele pe care le schimb în funcţie de dispoziţie. Dimineaţa îmi trag în faţă oblonul unui răsărit de soare cu orchestraţie de triluri. La amiază aleg umbra unor cireşi cu poame albe, roşii şi negre (preferatele mele, ca în copilărie). După ora mesei îmi cade peste ochi cortina sau pagina unei cărţi (ce-mi place mirosul proaspăt de tipar!). Seara aprind lumina unui apus numai bun de făcut poze. Deocamdată o studiez doar (lumina asta!), topită de lene şi orăcăit copleşitor de broaşte. Noaptea urc pe scara cerului. Acolo dau de peisajul care-mi place cel mai mult: puzderie de stele, sateliţi şi poveşti ancestrale. Recunosc că mai am un peisaj favorit. Cel cu vise. Dar nu am reuşit să-l contemplez pe săturate, căci atunci când se vede mai bine, eu tocmai adorm. În rest, stau sus, în turn. Am acolo o curte cu vie, flori, găini, două pisici, o fântână şi un căţel. Stau cu mine mama, tata, fratele, cumnata, cei doi nepoţi şi (fireşte!) Paula. Dar turnul e atât de spaţios, încât uneori nu-i aud deloc şi mi se face dor de ei. Am un gong prin care le dau de ştire că îi chem. Gongul inimii: bom-m-m! Angelica, cafeluţa e gata! Hai să dăm iama prin căpşuni!

Acolo jos, undeva departe, Lupu lansează programul său social de guvernare, troleibuzele pleacă în vacanţă, Ghimpu rade structurile de ordine, Lucinschi sare cu paraşuta, Lazăr se chinuie să atragă investiţiile ruseşti, euro cade, Muruianu urcă, Chirtoacă vrea pământ, Filat vrea să fie Preşedinte, sute de bărbaţi aleargă după o minge, alte sute de bărbaţi sunt fascinaţi de asta...

Aici însă, sus-sus, nu se întâmplă mare lucru... Doar că... se naşte veşnicia.

Poveste pentru oameni mari

2010-06-09T21:14:00.004+03:00

"...Ea considera că cele mai multe cuvinte se ascund în şuviţele de păr. Dacă întindea un fir bucălat, el devenea suficient de lung pentru a găzdui o grămadă de cuvinte. Fetiţa credea că acestea sunt agăţate de firele de păr precum rufele la uscat. În mare taină Cheralim suferea pentru fetiţele tunse scurt şi nu înţelegea deloc de ce mamele lor le-au „prostit”, adică le-au tăiat părul. Câte cuvinte sunt măturate şi aruncate la coş în frizeriile din întreaga lume! Vai, vai, vai! "

Cheralim şi îngerul

(1.Cuvintele)

...va apărea în curând!

Le mulţumesc celor care deja au contribuit financiar la editarea acestui audiobook.

COOL-ori...

2010-06-06T17:51:00.002+03:00

A venit vara. În sfârşit nu mai plouă ca-n tropice. Probabil şi natura a fost derutată de indecizia politicienilor noştri, care nu se puteau hotărî asupra evoluţiei procesului electoral din Republica Moldova. Acum că lucrurile s-au clarificat, natura a răsuflat uşurată şi... a venit vara. Sunt tare curioasă să urmăresc competiţia politică care nu va întârzia să demareze. Cum îşi vor trage jăratec la turtă cei patru lideri? Că doar nu vor candida în bloc! Esenţial este să nu zdruncine prea abitir încrederea într-un viitor non-comunist, să nu dea apă la moara PCRM. Căci apa asta va stinge şi jăratecul sus-pomenit, indiferent de turta "democratică" a cui o va acoperi în acel moment... Uf, ce mai cântă păsările şi broaştele - la ţară e totul verde acum. Deasupra lui e un albastru profund, limpede. Florile de toate culorile, în special trandafirii roşii se bucură de soarele generos... Idilă, nu alta! Peste câteva ore voi fi la Chişinău. Oare şi acolo culorile se împacă la fel de bine?

Uitându-mă la un drob de sare...

2010-05-31T21:46:00.005+03:00

Se spune că luni e cea mai grea zi a săptămânii. Nu numai pentru că deobicei luni au loc şedinţele cu "bobârnacii" daţi generos de şefii odihniţi şi ne includem mai greu în ritmul alert după două zile de libertate. Mai am un motiv să zic că am avut o zi mai puţin inspirată: astăzi nu am mai mers la teatru, de bine ce m-am obişnuit cu asta seară de seară. Bienala TEI s-a încheiat. Lumea teatrală a închis cortina.

Se poate să exagerez în pesimismul meu. Dar nu cred că voi mai merge la teatru curând, chiar dacă la Chişinău (cu siguranţă) se mai joacă pe undeva spectacole. Pentru că după Poclitaru, Viktiuk, Afrim, Tavadze, Dabija, Sapdaru, Vutcărău nu cred că mă pot delecta cu ceva mai "ieftin". Şi pentru că nu sunt sigură că vom avea vreodată posibilitatea să ne bucurăm de o altă Bienală. Ediţia a X-a e în pericol (Ridi, paiazzi!) de pe acum!

Spun asta pentru că atitudinea autorităţilor faţă de ediţia a IX-a a clarificat un lucru dramatic: guvernarea actuală ignoră cu desăvârşire cultura. Mă aşteptam de la guvernarea precedentă să se comporte mojiceşte - nu-i poţi pretinde unui Yeti să scrie mesaje de dragoste pe Facebook. Dar nu găsesc scuze pentru faptul că democraţii noştri (care pledează pentru integrare europeană atât de abitir) nu au susţinut financiar (sau măcar "logistic" - venind la spectacole) un asemenea eveniment cultural de talie internaţională. Evident, au mult de muncă. Fără îndoială - e pentru binele ţării. Dar prin găurile acestui paravan "stahanovist" zăresc altceva. Zăresc o scenă de vendetta.

Petru Vutcărău nu este angajat politic. Dar această "meteahnă" nu e cea mai gravă. Cel mai grav inconvenient este că TEI a obţinut sediul de pe actualul bulevard G.Vieru atunci când Voronin era Preşedinte. Mia culpa - fiind deputat am insistat să se întâmple acest lucru. Credeam şi cred că acest teatru merită un local propriu mai mult decât alţii - pe care îi tratez cu respect, dar nu-i frecventez prea des. Reacţia (sau mai bine zis, lipsa acesteea) din partea puterii la problemele financiare cu care s-au confruntat timp de zece zile organizatorii festivalului denotă că ea, puterea, este ranchiunoasă şi (îmi pare rău să zic asta pe motiv că am votat-o) incultă.

Mă rog, asta din urmă e o supoziţie subiectivă: se prea poate că mai marii noştri merg la teatru peste hotarele ţării şi au deja pretenţii mult mai elevate...

R&J. Romeo şi Julieta

2010-05-29T18:51:00.009+03:00

Aseară la acest spectacol lumea a dat năvală. Zvonul că spectacolele montate la teatrul lui Roman Viktiuk merită orice sacrificiu financiar a aburit oraşul nostru după ce în ajun sute de oameni au urmărit "Cameristele". Au crezut că va fi şi mai impresionant. Că va fi şi mai mult fast, dans şi şoc estetic. Dar nu a fost să fie. "R&J. Romeo şi Julieta" nu a semănat nici cu "Cameristele", nici cu Shakespeare, nici cu nimic altceva din câte mi-a fost dat să văd pe o scenă de teatru. De fapt, a semănat cu o hârjoneală de liceeni într-o sală de sport, care (cum se întâmplă adesea) au început în glumă o ceartă, iar până la urmă s-au bătut de-a adevăratelea.

Ca în mai toate spectacolele lui Viktiuk, rolurile au fost jucate de actori - bărbaţi. Cum, şi Julieta?! Da, şi ea, mititica. Totul se petrece pe o corabie pierdută undeva în largul mării şi marinarii sunt obligaţi să facă teatru pentru a nu cădea pradă demoralizării. În general, piesa lui Shakespeare e doar un motiv pentru o altă piesă reinventată de regizor, care abordează sub alte aspecte textul original: păcatul şi pocăinţa. Cei câţiva băieţandri de pe corabie încearcă anevoie să realizeze un spectacol teatral şi ajung să se confunde cu eroii piesei, să trăiască tot ce au trăit aceştia.
Totuşi, aceşti actori tinerei nu au reuşit să mă convingă, să mă fascineze prin interpretarea unei versiuni "smintite" a unei poveşti arhicunoscute. Poate sunt eu prea rigidă la minte, dar de la bun început m-am amuzat copios şi nu am mai reuşit să mă desprind de această percepţie "superficială" a spectacolului pe tot parcursul reprezentaţiei. Vă spun şi de ce. În rolul lui Romeo evoluează un actor de culoare (de altfel tare drăguţ - nu sunt rasistă, Doamne fereşte!) cu o căpiţă de păr negru cârlionţat pe cap, iar din vestimentaţia (era să zic medievală) de marinar în toată firea rămân pe corpul său atletic doar... chiloţeii. Şi cum toată lumea din scenă mai mereu se caţără pe sus, se bălăngăne pe vele, ţopăie pe saltelele şi se dă huţa pe frânghii, mi-a venit gândul că... niciodată până acum nu am văzut vreun Tarzan în rolul lui Romeo!

Obsedată de dragoste

2010-05-27T17:47:00.012+03:00

Au mai trecut două seri de teatru. În sfârşit am scăpat de obsesia omului "second-hand". Dar am dat peste altă obsesie deloc mai puţin copleşitoare pentru dimensiunea umană - dragostea. Mai bine zis patima. Uf! Alaltăieri o femeie moartă bântuia printre noi, spectatorii, cu tot cu fantasmele sale de suflet neogoit. S-a dat piesa "Obsedată de dragoste" (după Brian McAvera) montată de Petru Vutcărău la Teatrul Regional De Stat de Păpuşi din Sakhalin.

Olga (ex-balerină, prima soţie, dar nu şi unica iubire a lui Picasso) a plâns, a râs sarcastic, a blestemat, a băut vodcă ca o boschetară, cărându-şi valiza cu amintiri pe undeva prin limb şi... a povestit, ne-a povestit... Ca şi celelalte a ajuns să-şi sacrifice totul (până la rărunchii din care să nu mai poată nici striga, ci doar mugi nişte cântece de jale rusească) acestei piticanii de pictor, care se credea Zeu. Era el sacru, dar tot monstru rămânea (după cum e fabulaţia). A părăsit-o pentru o altă pasiune. Nu şi-a amintit nici de ea, nici de copilul lor. Niciodată.

Sincer vorbind, faptul că acest geniu al picturii (ce ştiu eu? aşa zic criticii de artă) a mutilat şi a recroit imaginea corpurilor şi sufletelor noastre aşa cum i-a venit mai bine nu mă încântă. Nu am fost niciodată fană a cubismului. Faptul că viaţa sa amoroasă (de "porc" ordinar, cum zicem noi, româncele) a demoralizat şi a umilit multe femei care l-au iubit ca nebunele, mă revoltă. Dar...

nici un tablou atribuit "esteticului" nu ar fi redat atât de fidel starea femeii sfârtecate de pasiune şi gelozie. Olga spune că se simte exact ca femeile din tablourile lui Picasso - dezmembrată. Am spus-o şi eu undeva într-un poem. Şi nici o căsnicie fericită şi cuminte nu ar fi inspirat nişte piese râvnite de regizorii din întreaga lume.

Pentru asta îl iubesc şi eu pe Pablo.

Sufletul. Puncte de veghere.

2010-05-26T09:07:00.004+03:00

Oricât de mult mi-am dorit să scap de sentimentul de oroare faţă de "animalismul" din noi (dezgolit până la paroxism în piesa "În container"), nu am reuşit s-o fac. În primul rând pentru că odată conştientizată problema, ea ar măcina orice om care mai are în el această demnitate (de a fi om). În al doilea rând, pentru că aseară am urmărit un spectacol ce abordează aceleaşi aspecte ale personalităţii unor homo ex-sovieticuşi care îşi caută rostul în străinătate.

Spectacolul "Sufletul. Puncte de veghere." (de D. Denev) prezentat de teatrul "Maria Filotti" din Brăila este un soi de vachanalie petrecută într-o noapte de priveghi. Regizorul Radu Afrim a reuşit să mă dezguste. Probabil acesta i-a fost şi scopul. Pentru că în esenţa sa eroii piesei, oameni de mâna a doua care nu mai au reperele naturale (prima dată mutilate de totalitarism şi a doua - de călătoria spre tărâmuri străine, unde visele cu şanse de realizare nu pot fi şi ele decât străine), degradează. Iar acest proces de degradare este prezentat concis, într-o formă grotescă, prin comportamentul celor care au venit să-şi privegheze prietenul decedat.

Procedeele regizorale depăşesc limitele bunului simţ pentru că nu-l mai au demult nici personajele: văduva pleacă în căutarea unui alt bărbat, copiii sunt nişte idioţi complexaţi şi fără căpătâi, bocitoarea este o profesionistă, prietenii (colegii de la şantier) sunt nişte profitori ordinari. Priveghiul se transformă în dezmăţ. Pentru că moarte ca eveniment spiritual nu există pentru ei. Nici viaţă nu există. Ei deja sunt animale. Şi fac doar ceea ce obişnuiesc să facă animalele: se pişă, se cacă, se freacă. Pe unde îi apucă.

În container

2010-05-25T00:05:00.004+03:00

Astăzi Constantin Cheianu a dat autografe. Cel puţin, aşa s-ar cuveni. Pentru că la teatrul Cehov sala a fost plină. De data asta nu de drag de Cehov. Nu de drag de Cheianu. De curiozitate.

Teatrul Odeon din Bucureşti a prezentat spectacolul "În container" în regia lui Cristian Ban. O piesă scrisă de un român basarabean despre basarabeni. M-am aşteptat să râd în hohote - aşa mi-am imaginat eu că a scris Cheianu. Nu am râs şi nu am plâns... Am fost în stare de şoc!

Pentru că, deşi auzim multe despre peripeţiile conaţionalilor noştri în drum spre ţări cu râuri de lapte, nu ştim mai nimic despre adevăratul calvar al emigranţilor clandestini. Nu ştim mai nimic despre ceea ce doar noi ne putem face nouă înşine.

Sapdaru la Chişinău

2010-05-23T08:25:00.009+03:00

Aseară în cadrul BITEI s-a dat spectacolul "Natură moartă cu nepot obez" de Ion Sapdaru (Teatrul Vasile Alecsandri din Iaşi). Trei mătuşi prin dragostea lor exagerată au reuşit să distrugă obiectul adulaţiei - unicul lor nepot de la o altă soră. Aceasta e pe scurt fabula. E un spectacol profund uman care tratează mai multe aspecte ale educaţiei, dar în primul rând ale relaţiilor distorsionate în familie şi societate. Dragostea poate (şi trebuie) să fie profund creatoare. Dar atunci când ea se transformă în nevoia de a poseda şi a controla printr-o grijă excesivă omul iubit, ea îl anulează ca fiinţă. O piesă scrisă bine, cu mult umor. Drama (sau chiar tragedia) nepotului obez este drama omului care nu-şi mai vede rostul. De fapt este povestea noastră, a tuturor - e un avertisment şi pentru cei care iubesc şi pentru acei care se lasă iubiţi.

...şi-i trecut de ora NOUĂ...

2010-05-22T09:40:00.005+03:00

Plouă...Deci, a venit momentul să recunoaştem că au tăbărât peste noi nu doar criza politică şi cea economică. Ne sabotează şi vremea. La sfârşitul lui mai continuăm să avem dileme de genul: cărăm umbrela după noi sau nu, încălţăm cizme sau pantofi, cumpărăm carne pentru grătar sau luăm tot felul de porcării nocive de ronţăit la televizor...Plouă...De fapt, între grătar şi televizor ar mai exista o opţiune de a-ţi petrece frumos weekend-ul...indiferent de timpul de afară. Să citeşti. Să citeşti CĂRŢI.

Aseară (la restaurantul Passepartout), am ascultat poezie în lectura autorilor. Generaţia nouă, autori tineri: Aurelia Borzin, Claudiu Komartin, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu. Afară ploua...
De fapt, nu înţeleg de ce unii îi înghesuie în „generaţii” şi „curente” pe poeţii mai tineri şi mai bătrâni, etichetându-i... pentru posteritate? Modernişti, postmodernişti, optzecişti, douămiişti...probabil este mai comod să găseşti astfel un autor într-o antologie universală, ştiu eu? Există, totuşi, o caracteristică specială a autorilor menţionaţi – chiar sunt tineri! şi îşi descriu trăirile existenţiale cu satisfacţia revoltată a oamenilor care cred că au parte de experienţe exclusive şi (iată!) din asta s-a născut gândul, poemul...
Aurelia Borzin insistă să şocheze, preferând cancerul altor perspective teribile, Claudiu Komartin veghează spaţiul dintre cele două lumi paralele, Alexandru Vakulovschi îşi caută identitatea în labirintul relaţional pe verticală, iar Elena Vlădăreanu radiografiază goliciunea unui dor departe de a se fi consumat.
Să spun asta despre cei patru poeţi înseamnă, de fapt, să nu spun nimic. Nici nu am pretenţia. Mi-am pus doar nişte „semne de carte” ca să-mi amintesc senzaţiile, emoţiile produse de acele lecturi. Pentru că voi reveni... în special la Elena şi Alexandru. Că doar va mai ploua în prima-vara-ne-vara asta!

P.S. Până una alta, însă (dincolo de propriile iluzii pierdute) aflu care au fost „Iluziile leteraturii române”. „Spărgătorul” de iluzii şi de mituri este criticul şi istoricul literar Eugen Negrici, care ne-a vizitat acum pentru prima dată (cu prilejul Zilelor Literaturii Române la Chişinău). Sper să-şi fi pus un „semn de carte” în ideea de a mai trece pe aici...

Dilemă

2010-05-20T11:08:00.005+03:00

Perioada de incertitudine politică din ultimul an a aruncat societatea noastră într-un soi de stres continuu, însoţitoarele "de elită" ale căruia au fost pe de o parte decepţia generală (mai mult sau mai puţin pronunţată) în ceea ce priveşte succesul proiectelor politice de orice tip, pe de alta - ipocrizia măsluită (şi firească!) a celor angajaţi în proiectul politic "Republica Moldova". Este curios faptul că aceste două doamne au reuşit (paradoxal) să impună un interes deosebit, masiv pentru forfota politică şi chiar au încurajat apariţia a două televiziuni cu caracter informativ. Am ajuns să fim dependenţi de politică. La televizor - politică, pe internet - politică, în transportul public - politică, la masa de sărbătoare în familie - politică. Practic, nici o culoare nu mai e doar frumoasă la noi, ci e o mega-provocare electorală . Orice înjurătură e un atentat la guvernarea democratică. Orice nostalgie e un act de trădare. Totul se întâmplă pe un fundal dramatic indus de sunetul unor trompete - accesorii imuabile ale actului războinic. Dar se ştie că atunci când sună goarnele, mizele tac. Chitic...
Ferice de noi, totuşi, că muzele sunt femei, iar femeile nu pot să tacă prea mult. Aşa că au răbufnit. Toate odată! Festivalul filmului documentar CRONOGRAF, Zilele Literaturii Române, Bienala Teatrului Eugen Ionescu, Zilele filmului American...În sfârşit avem viaţă culturală la Chişinău!!! Mă refer la partea sepctaculoasă a acesteea, partea din care se înfruptă toţi – şi creatorii, şi consumatorii. În sfârşit am ajuns să am o dilemă sfâşietoare atunci când încerc să-mi fac o listă de preferinţe: unde să merg?! La Librăria din Centru, unde se desfăşoară Zilele Literaturii Române sau la Teatrul de Operă şi Balet, unde are loc deschiderea BITEI? Din ce vreau să mă inspir?! Din discursul strălucit al lui Varujan Vosganian, din socializarea cu oameni deştepţi precum Vladimir Besleaga, Dumitru Crudu, Doina Rusti, Vasile Ernu, Vasile Gârneţ, Constantin Cheianu, Gabriela Adameşteanu, Iulian Ciocan, Dan Lungu, Vitalie Ciobanu… mi-e şi jenă să pun “etc.” sau din feeria “Spărgătorul de nuci” montată de Radu Poclitaru? Apoi, oameni buni, vreau tot! Vreau să trăiesc!

Încă un 9 mai...

2010-05-09T15:19:00.003+03:00

Azi nu m-am uitat la televizor. Nimic nu a perturbat ziua de duminică cu toate lucrurile obişnuite pe care le fac la răscrucea săptămânilor... Adică, mint, fiica mea a "băgat" desene animate cu Tom şi Jerry, Scooby Do şi alţi eroi trăsniţi, aşa că uneori trăgeam şi eu cu coada ochiului... În fine, pe la 12 am ieşit să mă plimb puţin şi abia atunci am realizat că ceva e altfel: am vazut nişte veterani la Parlament, am auzit un zornăit suav de tinichele (multe, multe medalii concentrate într-un spaţiu restrâns) şi am descoperit că şi acolo, în "inima" ţării noastre (deocamdată parlamentare) limba "de stat" stă în capul mesei tare incomod (cum zic moldovenii noştri "pe-o bucă") . Nu că veteranii ar fi vorbit ruseşte, ci că pe standul din stanga scărilor "oblojite" cu covor roşu era scris cu litere mari, de-o şchioapă: "Cu sărbătoarea Victoriei!" Apu... cu asta şi pe Dvs, iubiţi deputaţi!

Strict secret. Sărbătorim Victoria, am spus!

2010-05-06T19:46:00.003+03:00

Astăzi s-au dat publicităţii alte informaţii despre catastrofa aviatică de la Smolensc. Cutiile negre continuă să erodeze tăcerea şi au scos la lumină alte detalii - vocea unei a cincea pesoane a fost identificată în cabina piloţilor înainte de impact etc. Puse cap la cap, toate detaliile relatate pe parcursul perioadei de investigaţie (inclusiv filmul realizat după producerea tragediei de către un operator, ulterior înjunghiat în circumstanţe obscure) nu fac decât să mă întărească în ideea că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, mi-te pieirea instantanee a unei elite politice. Şi "insistenţa" cu care s-au profilat brusc circumstanţe de atenuare a impactului politic care ar fi trebuit să urmeze în legătură cu funeraliile celor decedaţi nu mi se pare chiar atât de firească. Oricât de incredibil ar părea, dar erupţia vulcanului care a scos din circuit spaţiul aerian european exact pentru două zile, cât au durat funeraliile, induce ideea că politicul s-a infiltrat şi în procesele naturale, dirijându-le după bunul său plac.

Vulcanul Eyjafjallajoekull este considerat relativ calm. Ultima dată acesta a erupt în 1821. De ce s-ar fi trezit tocmai acum?! Pentru că a fost necesar şi cineva a dispus deşteptarea lui? Sună a aberaţie, dar... internetul mi-a furnizat suficientă informaţie ca să nu mai consider că manipularea climei este o chestie de SF. Oamenii de ştiinţă au dezvoltat în prezent două modalităţi de manipulare a climei: HAARP şi GWEN.
Primul, HAARP, adică Proiectul de Cercetare a Aurorei Activate cu Frecvenţe Înalte este “un secret păstrat la fel de bine ca şi cel al Proiectului Manhattan, care ne-a adus bomba atomică” (revista Nexus dr. Nick Begich şi Jeanne Manning). Acest proiect s-ar putea să fie dezvăluit opiniei publice (conform afirmaţiilor dr. Rosalie Bertell, preşedinta Institutului Internaţional de Interes în domeniul Sănătăţii Publice) ca fiind un scut spaţial sau un aparat de redresare a stratului de ozon. De facto, însă, HAARP bombardează atmosfera cu unde de frecvenţă joasă (EFJ) deasupra unor zone de importanţă strategică şi poate produce un fascicul foarte puternic de unde radio pentru a încălzi (şi astfel a ridica) spaţii mari din ionosferă (stratul electrizat care se află deasupra atmosferei). Ulterior undele electromagnetice redirecţionate spre pământ pot pătrunde în orice structuri vii sau neanimate. Astfel, dincolo de alterarea climei şi provocarea furtunilor, HAARP modifică funcţionalitatea creierului uman şi chiar scade imunitatea.
Al doilea proiect - GWEN (Ground Wave Emergency Network, adică Reţeaua de Urgenţă a Undelor Terestre) - este susţinut pe motivul necesităţii menţinetii unei reţele de comunicaţii în timpul sau după o catastrofă nucleară. Greu de crezut dacă ţinem cont de faptul că unda nucleară distruge orice echipament de telecomunicaţie şi face imposibilă transmisia radio pentru mai multe ore. De fapt, tehnologia EFJ poate crea cutremure şi erupţii vulcanice, adică ceea ce nu poate realiza HAARP prin intermediul atmosferei, GWEN realizează prin intermediul solului. Pare incridibilă toată povestea asta, dar dacă nu ar fi fost adevărată, Adunarea Generală a ONU nu ar fi adoptat în 1977 o rezoluţie privind utilizarea ostilă a tehnicilor de modificare a condiţiilor de mediu. Convenţia derivată – Convention on the Prohibition of Military and Any Other Hostile Use of Environmental Modification Technique (ENMOD) - a impus semnatarilor, printre care şi USA, să se abţină de la utilizarea oricărei tehnici de modificare a vremii susceptibile unor efecte severe (pe termen lung sau pe suprafeţe mari) care ar afecta grav sistemul social-economic mondial. Mai târziu, însă, în noiembrie 2000, lîn cadrul Conferinţei de la Haga privind modificarea climei nici o delegaţie oficială sau grup de acţiune în ceea ce priveşte mediul înconjurător nu au ridicat deloc problema războiului climateric sau a tehnicilor de modificare a climei (ENMOD). Oficial ne merge bine, vorba cântecului... Totuşi numeroşi oameni de ştiinţă au continuat să tragă semnale de alarmă. Dr. Rosalie Bertell scria în 2000 într-un articol publicat în London Times că “oamenii de ştiinţă din serviciul armatei SUA lucrează la sisteme de modificare a vremii, ca potenţială armă. Aceste metode includ amplificarea furtunilor şi deturnarea râurilor de vapori din atmosfera terestră pentru a produce secete sau inundaţii ţintite”. În conformitate cu un raport din 1999 publicat în Intelligence Newsletter, Marc Filterman se referea direct la războiul climatic, indicând faptul că atât SUA cât şi Rusia aveau deja din 1980 tehnicile necesare pentru dezlănţuirea unor modificări climaterice instantanee. S-o fi aplicat Rusia în acest caz?
Ca şi multe alte întrebări legate de evenimente tragice cu impact internaţional sau naţional, probabil şi aceasta va rămâne fără răspuns. Dar un lucru este cât se poate de clar - veleităţile de putere mondială care a salvat omenirea de flagelul fascist vor împiedica categoric Rusia să-şi asume şi ororile "adiacente". Katyn este nisipul din ochii "limpezi" ai eliberatorului perfect. Cei care au dorit să-l arate lumii, au fost pur şi simplu "spălaţi" de nişte lacrimi de crocodil. Dacă presupunem că elita poloneză a fost asasinată, atunci norul de cenuşă a fost o mană cerească pentru toţi liderii politici care astfel au fost absolviţi de povara de a asista la funeralii. Kaczynski nu era agreat nici de ruşi, nici de europeni pentru politica sa de independenţă şi de unii şi de ceilalţi. Dar ambiţia lui de a atrage atenţia umanităţii asupra atrocităţilor comise de ruşi, ar fi dat peste cap toate complezenţele cu care aceştea sunt trataţi de europeni şi de americani - cu ruşii e mai confortabil să prieteneşti, dă-l încolo de adevăr istoric! Atrocităţile de la Katyn şi acum accidentul aviatic de la Smolensc, sunt atât de evident complementare încât dacă ar fi fost nevoiţi să asiste la înmormântarea din Polonia, liderii mondiali s-ar fi simţit prost, pentru că astfel indirect ar fi participat la un protest mutual împotriva Rusiei. Păi cum după asta să mai accepte invitaţia de a participa la manifestaţiile grandioase preconizate pentru 9 mai la Moscova, când va fi celebrată a 65-a aniversare a „victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei", cum ar fi putut mulţumi cu exces de recunoştinţă marelui eliberator, cum ar mai fi negociat preţurile la gaze etc.?! Cenuşa a acoperit urmele atrocităţilor acum 70 de ani, cenuşa şi-a făcut treaba şi acum...

Ştiu ce voi face de mâine! Îl voi reciti pe Eliade!

2010-04-24T01:22:00.006+03:00

A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi.

Viaţa e ca o femeie pe care o iubeşti şi care te înşeală. Toată ura ce o îndrepţi împotriva ei e în fond tot dragoste...

Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate.

Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens...

Experienţa este singura în stare să ne ofere o informaţie reală despre viaţă.

Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia.

Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa.

Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi.

Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează.

Cea dintâi şi singura datorie esenţială a omului este caritatea, adică o neobosită justificare a bucuriei existenţei. A face din viaţa ta o permanentă bucurie - în pofida tuturor mizeriilor, şi întunecimilor, şi păcatelor, şi neputinţelor, şi dezamăgirilor - iată o datorie adevărată a omului şi a omeniei din tine. Cred că binele se justifică şi se recunoaşte prin bucurie. Cel mai mare păcat contra umanităţii este tristeţea disperată ridicată la valoarea supremă a spiritualităţii.

Mircea Eliade

O zi ca oricare alta, 22 aprilie

2010-04-22T23:08:00.003+03:00

Astăzi toată ziua Lenin a fost viu. L-au înviat comunistii, Voronin, Igor Dodon, toate posturile de televiziune din RM, veteranii, membrii reţelelor de socializare, alcoolicii care cu siguranţă au tras o duşcă-două în cinstea-memoria lui. L-ar fi cinstit şi gunoierii, dar n-au avut timp din cauza congresului măturătorilor care s-a desfăşurat la Palatul Naţional. Se pare că preşedinte al acestui partid tot Ghimpu este...Mă rog, o zi ca oricare alta cu tot felul de sărbători şi activităţi. Important este că mi-am reparat maşina, care mi-a făcut fiţe ieri dimineaţă şi până în seară tot am căutat un service de nădejde. Deci, azi avem prilej de bucurie cel puţin câţiva inşi: eu, Dodon, teoteaFrosea cu mătura şi...iată nu ştiu - pe Lenin îl pun sau nu?

Doar femeia poate fi?

2010-04-21T15:55:00.004+03:00

Astăzi voi merge la "Ceaiul de la ora 5" "servit" de Consiliul ONG in parteneriat cu Coalitia Voluntariat si Grupul Global Compact Moldova & PNUD, Soros si Sida. Printre subiectele pe care le vom discuta într-o atmosferă degajată (cel puţin aşa zice Antoniţa Fonari) va fi şi cel legat de statutul femeii în societatea moldovenească. În acest sens se va organiza un off-line cu "femei care prin statutul lor social sunt niste exemple pentru R. Moldova".
De fapt nu o singură dată am fost solicitată pentru a vorbi despre femeile din Moldova. Reuşisem să mă şi plictisesc de atâta atenţie acordată sărmanelor doamne discriminate. Dar problema există, trebuie să recunosc. Şi iată ce cred despre "rădăcinile" acesteea.

Statisticile denotă că problema reprezentativităţii femeilor în eşaloanele top ale politicii moldoveneşti continuă să rămână valabilă. De ce ? Există mai multe motive.
Primul şi cel fundamental se leagă de tradiţia constituirii elitelor. Constatăm că în Europa societatea de tip patriarhal este o noţiune trecută în analele istoriei. Din păcate, în Republica Moldova, chiar dacă pledoaria pentru drepturile egale ale femeilor este în vogă, ea rămâne un artificiu retoric. Rolul de conducător asumat tradiţional de bărbat în trecut este prin excelenţă opresiv şi nu admite prea uşor accesul femeilor în vărful elitelor.
Apoi educaţia tradiţional ortodoxă (foarte puternic inoculată în conştient şi inconştient) ne învaţă că femeia este culpabilă deja la naştere prin păcatul originar şi în general ea trebuie „să asculte de bărbat” sau chiar, în altă interpretare „să se teamă” de acesta.
De asemenea putem vorbi, cu regret desigur, despre misoginismul moldovenilor ca parte a unei frustrări identitare – Basarabia nu şi-a făcut istoria, i-au dictat-o puterile politice care periodic au cedat-o sau şi-au însuşit-o ca bonus la victorie. Bărbaţii noştri poartă în matricea lor psihologică stigmatul neîmplinirii războinice, care se manifestă prin atitudinea de „cocoş” în raporturile cu femeia. În general, cred că dacă nu ar exista „moda”, altfel spus curentul european de a promova femei în politică, partidele noastre nu ar plasa femei nici în coada listelor. Sau ar face-o doar ca să stimuleze capacitatea lor de muncă în teritoriu - activitate dificilă, solicitantă, prin care sunt racolaţi membri şi votanţi ai partidului. Avem şi exemplul de truc electoral în 2005, când una din listele de candidaţi atesta 50 % - bărbaţi, 50% - femei, plasaţi consecutiv. Zic „truc” pentru că topul listei electorale din 2009 a aceluiaşi partid este categoric „masculinizat”.
Există şi alte motive de ordin general care ar elucida fenomenul neangajării masive a femeilor în domeniile considerate tradiţional masculine, cum ar fi politica. Totuşi ultima campanie electorală a avut specificul ei şi lipsa femeilor din topul listelor de candidaţi pentru funcţia de deputat era detrminată şi de factori de alt ordin.
Campania electorală din 2009 era în esenţă aceeaşi luptă pentru putere, dar avea specificul ei. După 7 aprilie în special, a devenit cât se poate de clar că de această dată ea a atinsese punctul de fierbere socială. S-a dovedit că acea campanie a fost de fapt războiul unor mega- interese, cred eu, care mai ales în condiţiile crizei economico-financiare mondiale caută acces nestingherit spre Balcani şi nu numai sau, dimpotrivă, îl împiedică. Iar Republica Moldova este un cap de pod, o uşă a lui Sezam prin care se pot face exporturi licite şi ilicite (Transnistria) de anvergură. De aceea bărbaţii din politica moldoveană nu au lăsat loc pentru cochetării gen „promovarea femeilor în politică”. Ei trebuiau să fie siguri că vor intra în Parlament şi vor împărţi „brânza” cu cuţitul propriu. Femeile chiar dacă par slabe, vulnerabile, uneori sunt destul de greu de convins să facă concesii şi târguri sub limita decenţei politice. Din simplul motiv că au „în sânge” demnitatea exemplului matern şi le e ruşine să „se facă de râs”. Sloganele campaniei confirmau supoziţia atrocităţii războiului din culisele politice în care de această dată au fost antrenate forţele „grele”. În arenă au ieşit gladiatorii. Pe viaţă sau pe moarte. Mesajele partidelor cu şanse de a accede în Parlament practic nu mai accesau ca altă dată nici măcar puterea de vot a femeilor (social, educaţie, etc.) – ele avertizau şi sugerau cataclisme.
În final să mai spun că femeia orice ar face este susceptibilă compasiunii. Ceea ce de fapt e minunat, mai ales că această calitate este o virtute caracteristică sistemului democratic avansat. Într-o democraţie precară ca a noastră, însă, compasiunea nu este încă o caracteristică firească a liderului politic. Şi nu are cum, în condiţiile în care ne lăsăm răstigniţi pe un vector european putred bătut în cuie pe un conifer siberian. Iar o altă Margaret(a) Thatcer întârzie să apară...

Şi totuşi...iubirea

2010-04-16T00:50:00.003+03:00

Se ştie că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar bărbaţii şi femeile sunt atât de diferiţi! De secole bărbaţii pretind că Dumnezeu e bărbat. Femeile nu pretind nimic. Ele ştiu că Dumnezeu este ca „Sărutul” dăltuit în piatră de Brâncuşi. De aceea jumătăţile sunt mereu în căutarea Lui, a Întregului.

Poetic, despre lichele.

2010-04-14T10:53:00.002+03:00

Există o grămadă de oameni care fără liderul lor se dizolvă, îşi pierd reperul, identitatea, utilitatea. În afara sectelor, grupărilor, sistemelor închise, ei se simt neajutoraţi, neputincioşi, vulnerabili. Comportamentul lor se modelează în timp fiind totalmente aservit şefului. Locul lor sub soare (şef) este apărat acerb. Intrigile colcăie. Este aprobată orice manifestare a şefului, chiar şi glumele neinspirate declanşează numaidecăt banda rulantă a hohotelor homerice. Falsul şi inerţia devin simptome ce susţin instituţia ca nişte cariatide rebutate. Orice entitate care nu se contopeşte cu masa creată în jurul liderului este un intrus. Masa se simte ameninţată, iritată şi în final îl expulzează. Nimeni nu spune adevărul, nu-şi asumă responsabilitatea acestuia pentru că asta poate să indispună şeful. Cunoşteam aceste aspecte ale activităţii într-un sistem închis., dar le ignoram pentru că vroiam să cred că există excepţii. Se pare că nu există. Şi slavă Domnului. Altfel mă prefăceam şi eu într-o „insectă de sectă”. Le sunt recunoscătoare acelora care m-au exilat spre libertate.

Moldova, ai nu numai televiziune, ci şi bărbaţi adevăraţi!

2010-04-10T13:17:00.006+03:00

Mă uit şi eu la ştiri. Ca toată lumea. Sunt încă suficient de curioasă, slavă Domnului, ca să nu mă plâng că am murit înainte de sfârşitul zilelor. Şi tot urmărind ştirile, cotilindu-mă de la Jurnal la Publica şi înapoi cu escale la TV7 şi PRO TV, mă împiedic de o figură cunoscută...Victor Catan, un avocat cinic care îşi face avere pe seama bărbaţilor slabi şi complexaţi. Adică îi reprezintă în instanţă pe stâlpii neamului care îşi sapă o altă gaură de întroducere în circuit a potenţialului lor viril, dar nu se pot despărţi de cablurile vechi care conţin metale preţioase. Mă rog, fiecare cu virilitatea şi cu gaura lui, nu asta e problema.

Călin Vieru a făcut doi copii cu fosta sa soţie, Ina. S-a îndrăgostit la un moment dat de o pustoaică frumuşică şi a decis să-şi mute cuibul. Tot respectul! Ina Vieru nu este femeia căreia să-i plângi de milă. Dimpotrivă, cred că prin acest divorţ îngerii ei păzitori au protejat-o de o eventuală neplăcere care ar fi survenit oricum - stâlpul de care se sprijinea era deja putred!

Mai departe. La prima partajare, cu greu, dar totuşi s-a produs o împărţire relativ echitabilă a bunurilor. Zic "relativ" pentru că o mamă cu doi copii nu poate dispune în egală măsură cu un bărbat "liber" de acelaşi capital financiar. Să întreţii doi copii e altceva decât să te întreţii de unul singur (nu luăm în calcul pasiunile adiacente). Oricum, lucrurile s-au liniştit şi şi-au urmat cursul firesc. Numai că ... afacerile rămase în gestiunea doamnei au înflorit, ba chiar s-au dezvoltat, iar cele rămase în gestiunea domnului s-au chircit ca floarea pe curpănul de harbuz într-un an de secetă, Domnul să le odihnească!

Bun!..Acum ce se gândeşte bravul nostru deputat? Ia să mai umblu prin "cladovcă" că salariul de parlamentar e cam puţintel pentru alte papioane Gucci şi fluturii romantici Versacci. Dar cum să faci şi să dregi dacă la "cladovcă" e altă lăcată, iar cheiţa subţirică de care dispune domnul e oleacă perimată?!

Iată aici e momentul când (de regulă) apare în scena justiţiei moldoveneşti bravul Victor Catan. Să nu uităm că soţia acestuia e judecătoare în sectorul centru. Ping-pong! Înţelegeţi ce vreau să spun. Specialistul în a jăcmăni fostele soţii (şi în directă relaţie cu acestea - foştii copii) intervine în forţă. Acum Călin Vieru secundat de Victor Catan vor să împartă şi jumătatea de avere care i-a revenit după divorţ Inei Vieru şi celor doi copii ai săi, recurcând la cele mai dezgustătoare "spălări de linjerie intimă" în public. Cam asta e povestea. Urmează morala.

Nici o nuanţă sau "circumstanţă atenuantă" nu poate umbri măreţia acesui gest eroic. Mă mândresc cu aceşti doi stâlpi ai neamului nostru de care ne putem sprijini oricând la nevoie, dacă suntem suficient de scunzi ca să nu simţim că am (de)căzut. Un deputat şi un saltimbanc care şterpeleşte orice, oriunde, de la oricine. Preferabil de la mame cu copiii care le spun "tata" clienţilor săi...

Extrasul din cererea de revizuire a cazului, înaintată de Vieru-Catan, unde cei doi motivează demersul lor (ceea ce a fost făcut public pe PRO TV) e plină de mâzgă jelatinoasă urât mirositaore, e un fel de "donos" de sorginte lichelisto-sovietică. Am recunoscut cu multă şi caldă antipatie stilul lui Victor Catan, care într-o altă viaţă îmi trimitea scrisori prin care mă şantaja, mă ameninţa prin gura fostului meu soţ că-mi va lua fetiţa. Scrisoarea cu "motivaţia" acestui demers o păstrez şi azi. Ca să nu uit de ce e în stare un bărbat care recurge la serviciile lui Victor Catan.

Departe de ACUM (jurnal)

2010-04-06T19:32:00.014+03:00

28.03.2010

După o zi interminabilă de deplasări cu maxi-taxi, avion, autobuz, iată-mă în Egypt. Deasupra deşertului am zburat noaptea şi nu am apucat să-l văd. Dar la un moment dat am zărit luminile lui. Nu seamănă cu nici o altă zonă populată din câte am văzut. E ca un păienjiniş imens cu nebuloase sclipitoare şi fire prelungi. Luminile nebuloaselor (galbene şi albastre) formează nişte spaţii condensate, mici, compacte, înşirate oarecum haotic (dar dens) pe "plasa" şoselelor iluminate debordant, "ţesute" într-o reţea de figuri geometrice gigantice.

29.03.2010

Astăzi pentru prima dată în viaţa mea am văzut recifurile de corali. Evident, cei care se scufundă le văd altfel. Oricum, pot să-mi dau seama cât de impresionante sunt. Marea Roşie e fantastică!

Acest peisaj selenar (care pentru început îţi dă impresia că faci plajă într-o carieră de nisip) încet-încet îşi face loc în inima mea. Îşi strecoară, furişându-se, firele şerpuitoare de nisip în fiinţa mea, contopind-o cu eternitatea tânguitoare a deşertului. Şi (implicit) a Universului.

30.o3.2010

O zi minunată. Simt Egyptul ca parte dintr-o lume ce-mi aparţine cu desăvârşire. Este extraordinar cum "lucrează" concomitent în mintea mea realitatea călătoriei, arta magnifică a faraonilor (citesc din nou despre asta) şi ceea ce am remarcat, dar nu am trăit încă, în "Picătura de aur" de Michel Tournier. E uimitoare coincidenţa (semn?) de a fi citit înainte de a ajunge in Egypt tocmai acest roman. Când am ales cartea am acţionat intuitiv, nici măcar nu ştiam că voi merge în scurt timp acolo unde "...deşertul este spaţiul pur, eliberat de vicisitudinile timpului. Este Dumnezeu fără om."

31.03.2010

Abia aştept să merg la Luxor! Respir marea, soarele şi căldura nisipului, răsfoind cu aviditate pagini din istoria Vechiului Imperiu, al Imperiului de Mijloc...sper să reuşesc astăzi să redescopăr şi capodoperele Imperiului Nou. Reţin nume care imediat se pierd în avalanşa altora. Acestea vin să completeze imagini demult create, să mă entusiasmeze, să facă să dispară într-o ceaţă atemporală tot ce am lăsat la Chişinău. Epoca tinită, arta rond-bosă, Horos - începutul începuturilor, epopea pietrei, ansamblul funerar al regelui Djeser de la Memfis (astăzi - Sakkarah), căutările geniului lui Imhotep, continuitatea inovaţională a lui Snefru - tatăl lui Kheops...

2.04.2010

Ieri - excursia la Luxor. S-a împlinit un vis. Am vizitat în sfârşit templul funerar al alui Hatchepsut...Karnak, Valea Regilor...A fost ca o injecţie cu o doză mare de medicament care urmează să-şi facă efectul încet, continuu, indubitabil şi ireversibil. În timp. Sunt contaminată de Egyptul antic. Închid ochii şi sunt din nou acolo, printre pietrele încrustate, printre cartuşele cu ieroglife, scarabei şi taine. Energie magică...

3.04.2010

Drumul spre casă e şi mai obositor parcă. E ca şi cum nu mai călătoresc în spaţiu, ci în timp. Iar acesta e prea rigid şi posesiv. Mediul acestor parametri e mai vâscos, intră în fiecare celulă şi o transformă, o supune. Totuşi, printre lespezile vii ale Egyptului faraonic încep să desluşesc mirosul cozonacilor pe care mama (cu siguranţă!) i-a scos deja din cuptor...Ha, şi eu, naivă, sper să-i impresionez cu nişte biete bahlavale!..

De ce sriem?

2010-03-25T12:40:00.003+02:00

Uneori (repet - uneori!) literatura se naşte din incapacitatea sau imposibilitatea circumstanţială de a-ţi valorifica şansele. Viaţa umple vidul oportunităţilor neconsumate cu alte şanse şi oportunităţi. Şi atunci nu ne rămâne decât să ne imaginăm „literar” cum ar fi fost dacă...şi să experimentăm ipotetice situaţii şi trăiri prin ficţiune şi imaginaţie, pe pielea unor personaje inventate. Uneori literatura se naşte din incapacitatea sau imposibilitatea...bla-bla...pe scurt, pentru că nu avem curajul de a trăi din plin.
Aseară am urmărit un film franţuzesc despre scriitoarea M. Duras. Deprimată la bătrâneţe, nemaiavând repere pentru a scrie, ea spune că viaţa reală niciodată nu seamănă cu ceea ce citim în literatură. Probabil, e adevărat. În principiu cred că se apucă de scris doar oamenii speciali, mulţi dintre ei chinuiţi de „viciul” sensibilităţii excesive. Ei îşi creează lumea lor tocmai pentru că sunt supuşii unui sentiment de inadvertenţă, incompatibilitate psihologică cu lumea de „consum curent”. O văd şi o simt altfel, o descriu altfel, raportând-o, ajustând-o la felul lor de a fi. Creează lumi în care se simt utili, înţeleşi, iubiţi, compatibili.
Am cunoscut oameni politici care detestau "literaturşcina", adică textele scrise la limita filosofiei triste a existenţei umane. Şi asta în pofida faptului că şi implicarea totală în politică este nimic altceva decât o tentativă de a crea lumea ideală în care omul „politician” s-ar simţi rege. Cel mai grav este faptul că un rege întotdeauna, dar întotdeauna are nevoie de plebe pentru a supravieţui. Am auzit o felicitare adresată unui şef de partid: Tu eşti şeful, noi – plebea. Br-r-r, atunci am ştiut că voi rezista în politică chiar mai puţin decât mi-am propus.

Istoria la Kilogram...sau metri pătraţi

2010-03-19T10:57:00.007+02:00

Viaţa noastră e în mare parte înghesuită între drumuri. Naveta pe care o facem zilnic la serviciu, zvâcnirile sporadice prin împrejurimile domiciliului (curte, parc, magazin, pe aiurea), escapadele rare la ţară, călătoriile de vis şi peste toate astea drumul pavat care ne duce spre una din cele două veşnicii atestate. Unele drumuri le facem atât de des, încât ştim exact câte gropi avem de ocolit, la câte staţii avem de înjurat maxi-taxiurile lipsite total de bun simţ (ca şi carosabilul de liniile de demarcaţie) şi câte impulsuri nervoase ne vor percuta cerebelul plin de speranţa unei zile minunate.
Drumurile noastre toate le parcurgem de obicei într-un soi de deja-vu care (odată cu reflexele automate de schimbare a vitezelor) defineşte perioadele de cădere din istorie şi timp a muritorului de rând. Asta dacă nu intervine brusc SCHIMBAREA. Adică autospeciala care umple cu beton golurile harului gospodaresc al edililor capitalei. Sau publicitatea stradală care toarnă balsamul intimităţii nude peste pupilele mărite ale şoferilor (buşiţi instantaneu de hormonii fericirii).
De fapt, aşa a fost până nu demult. Acum e cu totul altceva. Şi nu mă refer la asfaltul peticit. Drumurile mele şi-au recăpătat prospeţimea trăirilor în ziua când panourile de pe margine şi-au scos (harşti!) colanţii de pe picioarele prelungi, au renunţat (ptiu!) la îndemnurile sâcâitoare de a cumpăra apartamente de lux şi, în general, şi-au şters (ch-h-h!) zâmbetul de pe buzele ispitei. Acum drumurile mele mă redau istoriei. De ceva timp eu ştiu că trăiesc, că sunt foarte liberă, că viitorul îmi este asigurat, că tot ceea ce am făcut până acum un an trebuie şters cu buretele amneziei. De ce? Pentru că până la 7 aprilie 2009 eu nu am existat. Nimeni nu a existat. Nici măcar dacii! Asta îmi sugerează blând afişajul stradal, ridicându-mi în stomac aburii bucuriei de a mă fi renăscut. Sunt atât de fragedă, atât de inocentă.. împlinesc abia un anişor! Dumnezeule, dar cum de mă descurc la volan?!

Gânduri "de post"

2010-03-18T19:54:00.000+02:00

Trebuie să ierţi, e adevărat, e incontestabil chiar. Dar e o prostie să te laşi umilit de oameni care nu ştiu ce e iertarea. Confucius a spus că pentru bine trebuie să plăteşti cu bine. Dar pentru rău trebuie să plăteşti „pe dreptate”. Altfel, dacă şi pentru răul făcut continui să plăteşti doar cu bine, la un moment dat vei ajunge în situaţia când resursele binelui se vor epuiza şi nu vei fi în stare să plăteşti pentru binele ce ţi-a fost făcut.

Nu-mi citeşti tu SMS, la-lu-la-la-le!

2010-03-16T11:58:00.003+02:00

Deci, d-nul Ghimpu nu a citit SMS-ul Comisiei de la Veneţia. Cel puţin aşa declarase ieri în emisiunea "În profunzime" moderată de Lorena Bogza. Lui Vlad Filat, însă, nu i se descarcă telefonul şi chiar dacă îl uită pe undeva prin avioanele lui Patriciu, are consilieri care citesc non-stop poşta electronică. Ceea ce m-a înduioşat până la lacrimi(oare) este faptul că Mihai Ghimpu este foarte drăguţ cu opoziţia, adică cu fosta guvernare. Dânsul aduce argumente în favoarea deciziei sale de a para(şuta) experţii străini tocmai bazându-se pe comportamentul şugubâţ al predecesorilor săi. Păi ce, Voronin nu şi-a permis să ignore recomandările europenilor? Ce, noi suntem mai voronini decât Папа(ruda lui Lenin)?! Aseară, să mai fi durat vreo jumătate de oră, emisiunea Lorenei ar fi avut toate şansele să spargă audienţa cu forţa unui jet mai înalt decât soclul pe care odihneşte Ordinul Republicii. Am impresia că dincolo de aparenţe, s-ar fi luat de gât cei patru lideri...şi nu pentru a încinge o horă a unirii.
Se pare că Alianţa a devenit atât de frustrantă pentru cei care o constituie, încât dacă nu vom avea parte de alegeri anticipate, vom avea parte de un show politic (nu neapărat talk-) care va rămâne şi în memoria celor care vor supravieţui sfârşitului lumii peste (sper! dă-o încolo de mayaşi!) mii de ani!

Încă un pas...

2010-03-14T22:06:00.005+02:00

Alegi un drum după multe peripluri, lacrimi, îndoieli, nopţi răvăşite şi cucuie crescute spre interior. Mergi încet, ocolind gropile umplute ochi cu mâzga disperării, sărind peste bârfele şoşotite ca să nu te sfâşie spinii invidiei şi răutăţii încolţite. Cazi tocmai când nu te aştepţi şi pierzi în întuneric singurul prieten care ţi-a mai rămas - intuiţia. Respiri, respiri, respiri...Mâine mai e o zi. Ziua în care râzi de "suferinţa" inutilă şi stânjenitoare. Mergi pe drumul tău chiar dacă alţii se oftică pentru binele tău şi-ţi picură "prieteneşte" sfaturi de genul "e mai bine cu rău decât fără el". Ce expresie tâmpită! Inventată de cei care sunt altfel decât tine. Nici mai buni, nici mai răi. Pur şi simplu - altfel.

Arta?

2010-03-12T23:15:00.000+02:00

Ce este arta? Arta este tristeţea existenţială valorificată prin talentul şi pasiunea creaţiei.
Ce este arta? Arta este bucuria existenţială valorificată prin talentul şi pasiunea creaţiei.

Despre rolul femeii în societate. Pe bune.

2010-03-11T19:51:00.005+02:00

Tot răsfoind hârtiile adunate într-o mapă (trebuie odată şi odată să fac ordine în sertarele în care am răsturnat "urmele" paşilor mei pe nisipul politicii moldoveneşti), am dat de discursul meu la conferinţa Societăţii Doamnelor Creştin-Democrate. Relaţia mea de atunci cu partidul era deja de aşa natură încât am fost mirată de invitaţia de a vorbi. Iată ce am spus:

"Dnă preşedinte a SDCD,
Doamnelor, domnişooarelor şi domnilor,

Întrebarea pe care mi-o pun uneori este: de ce şi bărbaţii nu se instituţionalizează în organizaţii politice de genul acesteea? De ce există tot mai multe organizaţii de femei şi nici una în exclusivitate de bărbaţi?
Desigur un răspuns ar fi refuzul bărbaţilor de-a lungul istoriei de a le acorda femeilor dreptul la participare egală la procesul politic şi nevoia lor de a se susţine reciproc.
S-ar crede că bărbaţii, fiind investiţi cu drepturi, capacităţi şi condiţii optime pentru a se manifesta în acest sens, nu au mai avut nevoie de femei inteligente care să le facă concurenţă. Până la afirmarea mişcării femeilor din Michigan, acestea erau bune doar pentru a face borş şi copii.
Chiar şi înveteratul romantic Byron, pe care-l credem şi azi un cunoscător şi preţuitor fin al sufletului feminin, spunea pe ascuns, în jurnalele sale, că femeii nu trebuie să-i dai decât cărţi de poezie şi artă culinară pentru că altfel înaintează prea multe pretenţii. Schopenhauer, vestitul filosof, perora despre bărbatul ideal prin însuşi esenţa sa, care nu se poate manifesta, vezi Doamne, din cauza femeii. Dorind să procreeze, să se manifeste ca mamă, femeia are
nevoie de bărbat – şi asta, cică, îl sustrage de la contribuţia esenţială şi unică la perfecţionarea continuă a lumii.
Ei, bine, mişcarea feministă şi-a făcut treaba în sensul eliminării discriminării sociale a femeii şi a egalat-o în drepturi cu bărbatul. Acum avem dreptul la vot, la opinie proprie, avem pârghii
esenţiale de apărare în faţa pericolului de a deveni victimă a tratamentului abuziv (fizic şi psihic) în familie şi în societate.
Deci, întrebarea rămâne plauzibilă – de ce ne adunăm noi, femeile, în organizaţii separate? Şi care este crezul pe care ni-l asumăm noi, femeile creştine cu idealuri de esenţă democrată? Poate avem vreun secret pe care doar noi îl înţelegem şi-l împărtăşim? Care e acesta?
Secretul îşi are sorgintea în certitudinea (dictată de credinţa noastră în Dumnezeu) că locul bărbatului căruia ne-am dăruit este cu un pas înaintea noastră. Asta nu înseamnă deloc că –i recunoaştem supremaţia doar pentru că e o creatură mai sofisticată din punct de vedere fiziologic. Asta înseamnă că îi delegăm bărbatului (cu umilinţă creştină şi iertare aproape necondiţionată) dreptul la pionierat şi forţă motrice a valorilor pe care le împărtăşim, misiunea de scut şi armă de atac la urma urmei.
Şi acum haideţi să aruncăm o privire trează asupra realităţilor din Republica Moldova. În oraşe e calea valea, dar în mediul rural... câte "scuturi" şi "arme de atac" contabilizăm prin aşa-zisele baruri şi în beciuri la cumătri?! Cum să- l faci să meargă cu un pas înainte când abia îşi târăşte picioarele cu trei garduri în spate?! Când nu-şi asumă responsabilităţi şi obligaţii pentru fericirea familiei sale, când se manifestă ca un laş strigând la mama copiilor săi şi tremurând de frica unui şef autoritar, când e bucuros să-şi trimită soţia la muncă peste hotare mulţumindu-se cu vizita ritualică la ghişeul Western Union?
Desigur că exagerez. Evident, există multe cazuri de normalitate creştinească. Cel puţin bărbaţii care au venit la Conferinţa noastră merită indubitabil rolul de în-faţă-mergători. Cu siguranţă şi acasă majoritatea dintre Dvs. au stâlpi ai familiei şi nu cârje de lozie.
Oricum problema există şi n-avem încotro - dacă vrem să trăim într-o ţară prosperă, trebuie să-i pretindem bărbatului să fie mult mai activ, mai deştept, mai demn, mai cult, mai implicat în diverse treburi de stat, inclusiv manifestându-se în sectorul politic. Altfel, cum poate el să pretindă să stea cu un pas în faţa noastră?
Deci, secretul nostru este că noi, doamnele creştin-democrate am depăşit demult viziunea general acceptată, deşi destul de confuză, asupra drepturilor şi rolului femeii în societate. Cel puţin, orice femeie astăzi fie ea adeptă a doctrinei socialiste, liberale sau social-democrate merge fără nici o problemă să voteze, îşi poate crea o afacere proprie sau, la urma urmei, îşi poate expune punctul de vedere în public sau acasă.
Îndrăznesc să cred că noi am conştientizat rolul nostru, al femeilor, nu numai sub aspectul creării condiţiilor de manifestare lideristă a femeii în diverse domenii. Pe lângă multe alte responsabilităţi, noi trebuie să ne asumăm şi obligaţia de a pretide bărbatului din familia noastră calităţi deosebite.
Din simplul motiv că el, bărbatul, trebuie să fie mereu cu un pas înaintea noastră. Iar noi nu putem permite asta oricui. Avem demnitate, din simplul motiv că suntem create şi noi ca toţi oamenii după chipul şi asemănarea cu Cel de Sus. De aceea exigenţa în materie de bărbaţi trebuie să devină motto-ul nostru.
Şi voi încheea cu un citat din opera unui bărbat căruia cu certitudine i-aş permite să se afle mereu în faţa mea. Bine, cu un pas, nu mai mult...E vorba de Ortega y Gasset, unul dintre scriitorii mei preferaţi.
”Femeia exigentă, (scrie el) cea care nu se mulţumeşte cu manifestarea masculină de rând, care pretinde bărbatului calităţi neobişnuite, produce cu dispreţul ei un soi de vid în straturile sociale superioare, şi cum natura are oroare de vid, îl vom vedea că se umple curând cu realităţi:
inimile bărbaţilor vor începe să bată după un ritm nou, idei neaşteptate se vor trezi în capete, noi ambiţii, proiecte, întreprinderi vor brăzda spaţiile vitale, întreaga existenţă se va pune în
mişcare după un ritm ascendent şi în ţara norocoasă unde va apărea o asemenea feminitate va înflori triumfală şi invadatoare, o primăvară istorică, o întreagă viaţă nouă – vita nuova!”
Sunt sigură că această vita nuova e posibilă şi la noi în Republica Moldova odată ce ne-am adunat aici atâtea femei exigente. Doamne ajută!"
Era 16 martie 2008. De fapt a fost ultimul meu discurs public în interiorul partidului. Probabil de aceea l-am şi păstrat.

Cocoşată din dragoste...

2010-03-10T21:36:00.004+02:00

Ieri am văzut o pereche. El - un bărbat inteligent, energic, puternic, cu o voinţă de fier şi pasiune nebună pentru destinul său. Puţin cam scund, dar foarte bine făcut fizic. Ea – probabil altă dată ceva mai înaltă decât el, acum era de-a dreptul cocoşată. Slabă şi cocoşată. Probabil, iubindu-l, a renunţat mai întâi la tocuri. Apoi i s-a părut că oricum este mai înaltă şi... s-a cocoşat. Cocoşată de dragoste! Sau din lipsa acesteea...O fi fericită? Cu siguranţă nu vreau să ajung o femeie care se sacrifică în halul ăsta. Şi oare cum e cu psihologia bărbatului care-i permite aşa ceva? E vorba de provincialism, de o atitudine patriarhală faţă de relaţiile dintre un bărbat şi o femeie? Sau poate de indiferenţă, preaplinul propriei importanţe, egoism? Nu pot să ştiu, dar cu siguranţă nu este o relaţie pe care pot s-o accept.

Notă de călătorie introvertită

2010-03-09T20:27:00.006+02:00

Răsfoiesc notiţele din diverse călătorii. Nu prea am reuşit să scriu pe când eram deputat, cu atât mai preţioase sunt notiţele de călătorie (sporadice) care s-au păstrat ca prin minune după incendiul din Parlament...

"A trecut ceva timp de când am plecat din ţară. Acum sunt la Srasbourg, voi petrece aici cinci zile. Îmi face plăcere să zbor cu avionul. Orice decolare este o promisiune. O invitaţie la călătoria spre tine însuţi. Ar trebui să recitesc pasajele lui Mircea Eliade despre "omul călător" ca stare spirituală. Mă voi bucura de ceea ce-mi pot dărui cărţile pe care mi le-am luat, de liniştea acestui oraş drăguţ cu străduţe pitoreşti. Am regăsit aici mirosul copilăriei mele legat de scurtele vizite la Bucureşti. Doar casele vechi îl mai păstrează. Este a doua oară când mi se întâmplă. Prima dată l-am simţit la Londra, unde am stat într-un hotel amenajat într-o casă construită hăt înainte de a mă naşte. Nu vreau să pierd legătura atemporală cu fetiţa din mine. E o legătură atât de puternică, încât sunt sigură că dacă într-o zi în drum spre Ungheni, aş descoperi că părul bătrân din mijlocul câmpiei (sub care ne adăposteam cu bunica de arşiţă în drum spre Veveriţa) nu mai este, aş muri. Mi s-ar surpa lianţii dintre dimensiunile pe care le parcurgem în parametri eterni, pas cu pas."

Marfarul vieţii noastre...

2010-03-07T12:01:00.006+02:00

Răsfoiesc o carte despre numerologie. Sentimentul păcatului nu mă împiedică să o găsesc curioasă din moment ce de ştiinţa numerelor au fost preocupaţi Pitagora, egiptenii antici, se pare că şi Moise a studiat-o la ei înainte de periplul din deşert, sfântul Augustin, Einstein...Multă lume a fost ispitită de semnificaţia numerelor, de vibraţia lor. Probabil poţi să defineşti o schemă iniţial concepută pentru destinul fiecărui om. Dar asta nu înseamnă că trăieşti neapărat o predestinaţie. Viaţa este ca un tren. Conform „calculelor” prorocite la naştere, probabil sunt prescrise nişte staţii la care ar fi bine să cobori pentru a valorifica şansele. Sau dimpotrivă, să nu cobori pentru a nu dărâma ceea ce ai reuşit să construieşti. Aşa dar, mergem în tren. La un moment dat ne oprim la staţia X. Simţim că e un moment crucial, avem emoţii, ezităm...Dar nu întreprindem nimic. Din lene, frică, lipsă de siguranţă, conformism. Şi ratăm şansa. Uşile trenului se închid şi noi prelungim starea de lâncezeală în care ne-am aflat până atunci. La gara Y, însă, ne precipităm şi sărim din mers, luxându-ne gleznele sau şi mai rău, spărgându-ne capul. Se pot scrie multe scenarii despre liberul arbitru. Problema e că nu prea avem curaj să schimbăm tabieturile, viaţa (dar dacă nu e spre bine?!). Frica pune stăpânire pe noi, uităm de îngerii păzitori, nu avem încredere în ei, în noi. Ne epuizăm înecaţi în întrebările fără răspunsuri. Vom reuşi oare? Nu e mai bine să te limitezi la vrabia din mână şi să nu visezi la Măiastra din cer? De ce să ridici capul dacă tot ţi-l taie sabia? Atâtea „înţelepciuni” false ne sufocă ambiţiile! Le asimilăm, ni le asumăm şi le utilizăm drept scuze pentru lipsa de curaj, pentru incapacitatea de a profita de bucuria vieţii. Şi când în ceasul al doisprezecelea coborâm la staţia terminus, ultimul sentiment pământesc este dezamăgirea. Realizăm că de fapt am călătorit într-un marfar, când pe cealaltă linie, paralel, ne-a însoţit mereu o "Săgeată albastră" de lux...

Ce au în comun Yoric şi roca vulcanică de pe Teide?

2010-03-06T17:07:00.004+02:00

Uneori se întâmplă, după ce te-ai culcat cu o senzaţie de fericire tihnită şi împăcare (ca să vezi, lucrurile se aranjează de minune!), să te trezească dimineaţa un apel telefonic sau să te împiedici de cine ştie ce altă chichiţă de doi bani, şi, gata, simţi că trebuie s-o iei de la capăt. E prea întuneric şi frig ca să mai ieşi la jogging, câinele nu mai dă din coadă la fel de drăguţ ca aseară, cafeaua nu e suficient de tare şi o verşi iritată în chiuvetă, serviciul la care tocmai te grăbeşti cu noaptea în cap îţi stârneşte o antipatie mocnită şi abia te abţii să nu-l înjuri, iar garderoba – ce să zici, tocmai acum observi că te-ai îngrăşat irecuperabil! Începi să-I reproşezi tacit lui Dumnezeu că te-a uitat şi această slăbiciune te enervează şi mai tare. Ieşi afară în sfârşit tot zicându-ţi „lasa, că va fi bine” şi...realizezi că ar fi fost bine să fi trecut de ieri pe la spălătoria auto (dar erai prea obosită), că poliţistul zgribulit observă numaidecât trecerea pe verde intermitent (era galben?!) şi că de fapt, vara s-a terminat demult şi n-ai înţeles mai nimc din concediu.
Apoi deschizi uşa de la birou, te tufleşti în fotoliu şi înţelegi că subalternii tăi nu sunt cei mai conştiincioşi indivizi, că tocmai în momentul când te-ai relaxat crezând că totul e pus pe roate, s-au relaxat şi ei şi au făcut-o de oaie. Trăgând cu ochiul la emisunea care tocmai se întâmplă în studiul alăturat, răsfoieşti notiţele şi dai de problemele nerezolvate. Chemi prin legătura internă prima persoană responsabilă de ceva anume şi între timp îţi faci cafeaua. Notezi gafele şi momentele de inspiraţie. Apoi discuţi cu unul cu altul, sorbeşti din ceaşcă, pui repede la punct totul, spui un banc. Mergi să vezi şi să aprobi (sau nu) o lucrare, prinzi privirea unui bărbat, zâmbeşti, revii în birou. Găseşti pe mobil un apel pierdut, iar pe mail câteva mesaje unul dintre care chiar te interesează. Ah, da, e ora şedinţei! E mai scurtă ca de obicei pentru că nu prea ai chef de ceartă şi în general, dacă asculţi colegii, înţelegi că nu e chiar aşa de grav. Şi că deşi e deja destul de frig afară, soarele insistă să răzbată printre jaluzelele pe care le-ai uitat trase din vară. Le dai la o parte. Pe toate.
Simţi cum prin pleoapele închise lumina te penetrează. Zâmbeşti iar – aproape că ai reuşit să fii vulgară. Valul de căldură ajunge în piept şi deodată vrei să arunci povara de pe umeri. O faci rotindu-i aşa ca să simţi vertebrele eliberându-se. Expiri energic – hu! – şi treci la treabă.
Într-o cutie pe birou (nu-ţi plac bibelourile de porţelan!) ţii nişte mostre de rocă vulcanică adunate de pe Teide. Sunt nişte pietre rotunde, poroase, aproape negre. Ele nu cunosc noţiunea de liber arbitru. Ele pur şi simplu există şi nu trebuie să-şi confirme identitatea în fiecare zi. Spre deosebire de tine, care eşti om. Şi eşti nevoită să-ţi certifici alegerea în fiecare zi. Zi de zi! Intri în politică sau pleci de acolo? Pe cine votezi dacă ai avut ocazia să afli destule ca să fii sceptic? Te conformezi unei decizii imbecile a şefului sau nu? Îţi asumi riscurile? Mănânci o bucată de tort pe noapte sau reuşeşti să-ţi înfrângi pofta? Ai încredere în ziua de mâine sau îL mânii pe Dumnezeu? Te bucuri pentru ceea ce ai sau te laşi strivită de durere pentru că te-au trădat cei mai apropiaţi oameni? Rămâi tu însăţi sau îi cânţi osane alianţei de la guvernare? Te accepţi aşa cum eşti sau vrei cu toată îndârjirea să se spună că eşti „femeie de succes” şi te duci la „salon” să-ţi întinzi părul? Răspunzi la atacuri sau îţi cultivi imunitatea? Ierţi răul care ţi s-a făcut, eviţi persoana sau te răzbuni? Te apuci să citeşti Gavalda sau totuşi Ortega? Vrei să fii iubită şi să iubeşti sau dai afirmativ din cap când prietena ta spune că toţi bărbaţii sunt idioţi? Eşti câinele care latră sau caravana care trece? Arunci toate mărgăritarele în treuca porcului sau îi dai să mănânce lăturile lui preferate, scărpinându-l după ureche? Ehe-he...Dar cine a spus că va fi uşor? Data viitoare rogi să te facă broască sau fasole, nici o problemă!
Sună telefonul. Totuşi ai ales o melodie reuşită, nu te irită deloc, dimpotrivă. Asculţi preţ de câteva secunde „Don’t worry, be hapy” şi răspunzi. A, tu erai? Nu, nu, acum sunt ocupată, dar ne vedem neapărat spre seară. Da, da, sigur. Da... Da... D-a-a-a-a! Şi eu. Tare. Sigur. Închizi în sfârşit. Dumnezeule, ce soare!..
O, nu, sigur nu vrei să fii fasole.
Încui uşa de la birou, arunci o privire prin sala cu jurnaliştii care mai au ceva de scris pe ultima sută de metri. Sunt cei pe care ai reuşit să-i înveţi ceva meserie, le surâzi luându-ţi la revedere. Le aminteşti în glumă să nu întârzie mâine la emisie. Cobori scările, formulând în minte ideile pentru articolul pe care îl vei scrie pentru o revistă cu bun simţ, te gândeşti şi la o eventuală cină pe care o meriţi din plin, porneşti motorul şi o iei spre casă sperând că cineva a avut inspiraţia să aprindă focul în şemineu...
La lumina misterioasă a focului mintea hălăduieşte prin fantasme. Ehe, numai Yoricii, asemeni rocilor, nu mai au dileme. Unii sus in cer, altele jos pe pamant. Viaţa omului umple spatiul dintre acestea. Urci sau cobori?

Să-i zic şi una lirică. Despre gelozie.

2010-03-03T21:22:00.001+02:00

Din ce se naşte gelozia? Din dragoste, din exces de orgoliu? Orice afecţiune este însoţită de o invitaţie la gelozie. Este firesc. Dar atunci când gelozia ne macină exacerbat, ne răvăşeşte nopţile, ne chinuie sufletul, dragostea bate în retragere. Gelozia în doze excesive ucide dragostea. Devine un monstru. Din ce se naşte gelozia? Din complexul de inferioritate, din dorinţa de a poseda? Un idiot posesiv – ce poate fi mai penibil? Gelozia e copilul neîmplinirii. Unii simt doar gelozie în raport cu partenerul. O ascund sub masca dragostei durute şi încearcă să „sensibilizeze” partenerul inoculându-i subtil sentimentul de vinovăţie. Unicul remediu împotriva geloziei este curajul de a iubi cu adevărat sau a renunţa definitiv.

Anonimii şi românii

2010-03-03T12:56:00.004+02:00

Anonimul...să te întrebi cine este el şi de ce se teme e inutil. Doar un psihoterapeut ştie răspunsul. Aşa că sunt de acord cu Dnul Constantin Tănase atunci când se revoltă:
"... în fiecare societate au existat şi există câteva procente de indivizi bolnavi, rataţi, ticăloşi, fricoşi. Odată cu apariţia netului, aceştia şi-au găsit tribuna, se pot exprima şi manifesta - evident, sub acoperirea anonimatului. Presa online, ca să nu fie acuzată de cenzură şi limitarea dreptului la expresie, a deschis larg uşile, permiţând accesul în spaţiul ei virtual unei haite de provocatori rataţi. Aflându-se sub protecţia anonimatului, ei îşi permit totul ce-şi poate permite un dezaxat prin întuneric - etichetează injurios, trimit „la origini”, lansează bârfe, calomniază... Online-iştii sunt puşi într-o situaţie cu totul inegală, discriminatorie, în raport cu anonimii: ei semnează materialele, îşi asumă public riscul opiniilor lor. Anonimii nu riscă nimic, nu răspund pentru dejecţiile pe care le produc."
Propun crearea unui grup de rezistenţă împotriva anonimatului pe net! Problema este că acest handicap social este utilizat uneori cu bună ştiinţă. Atunci când anonimii batjocoresc visceral persoanele care constituie o opoziţie faţă de patronii presei de pe net, aceştea sunt lăsaţi s-o facă fără a li se impune nişte reguli de joc. De parcă brusc ar adormi administratorul site-ului. Aşa că ar trebui să-i punem acestuia pe calculator un jungle care ar reacţiona la mesaje licenţioase. De cum vine pe forum un pachet anonim cu "organe genitale", hopa! se include "Deştea-a-aptă-te, române!"

Vine primăvara! Iubire, cetăţeni!

2010-02-28T19:44:00.003+02:00

Vine primăvara! Şi asta pentru că cele 28 de zile ale lunii februarie sunt mai puţine şi cu atât mai "repezi". Nu e de mirare că am uitat să achit facturile la timp şi ultima zi a iernii m-a prins la Banca de Economii. Evident nu am fost singura uitucă. Aşa că ne-am "acroşat" (eram cu fetiţa mea, Paula Raluca) frumuşel ca un mărţişor în plin martie de coada plătitorilor şi, sporovăind încetişor, ne-am mândrit timp de o jumătate de oră cu titlul de cetăţeni ai Republicii Moldova. Şi când ne mândream mai tare, hai că se aude, de unde nu te aştepţi, o hăulitură tarzaniană de după sticla cu domnişoara Anna de la Bancă: "Domnu Pavel, deschideţi uşa, că nu mai pot de PUTOARE!" Pentru o clipă toate limbile care învârteau pe ici pe colo sunete şuşotite, au picat într-un leşin colectiv...Ne-am uitat unii la alţii...noi, împuţiţii, adică...şi ne-am înţeles mutual:

С праздником, дорогие товарищи!..Cu Mărţişorul, adicătelea...

Ascultă-mă!

2010-02-24T13:15:00.003+02:00

De ce m-am hotărât să realizez o emisiune cu copii? Pentru că m-am săturat de ipocrizie şi vreau să respir liber! Cine m-a împiedicat s-o fac până acum? Nimeni! Doar că acum e cu mai multă culoare şi bucurie...

Mari(n) se vorbiră şi se sfătuiră...

2010-02-10T11:59:00.006+02:00

Mulţi dintre membrii actualului CO de la Compania "Teleradio-Moldova" pentru prima dată în viaţa lor au gestionat un concurs în calitate de persoane publice, oficiale. Evident, pentru prima dată s-au confruntat cu tăvălugul suspiciunilor, învinuirilor fondate sau nefondate, atacurilor la persoană. Într-un cuvânt cu disconfortul psihologic pe care-l simţi atunci când cei mai apropiaţi prieteni brusc îşi schimbă atitudinea fără a da cele mai mici semne de toleranţă sau discernământ analitic. Am trecut prin asta şi ştiu sigur că e nevoie de mare voinţă să te aduni de pe jos după ce ai citit nişte insulte gratuite şi colcâind a "inspiraţie" alcoolică la adresa ta, să te descurci manevrând printre pietrele aruncate selectiv şi direcţionat de "sfinţii" presei independente, să nu o iei razna, lăsând baltă dorinţa de a contribui cu ceva la "bunăstarea poporului" care te înjură pentru că-i for free. "Codul de Aramă" m-a costat multă sănătate. Nu contează, mă bucur că multă lume face trimitere la el, apărându-şi identitatea audiovizuală. Cel puţin acum sunt sigură că a fost citit şi acceptat de bun de mult mai multă lume decât atunci când aceeaşi lume îl dădea de asfalt şi habar nu avea ce conţine. Revenind la membrii CO cărora li se dă pe la coaste de "monştri sacri" ai presei independente, vreau să zic un lucru. Vor rezista acei care ştiu exact cum trebuie să arate o instituţie publică, ŞTIU în ce mod urmează să acţioneze şi îşi doresc asta foarte tare. În rest, pleava se alege: nu poţi fi simpatic pentru toată lumea. Mai ales că astăzi lumea se mişcă în (algo)ritmul unei pendule dezaxate care şi-a pierdut ceasul în Piaţa Marii Adunări Naţionale.

Trandafirii lui...se ofilesc pe sticlă...

2010-02-04T20:00:00.006+02:00

Concursul pentru suplinirea posturilor de Preşedinte şi cei doi vicepreşedinţi ai Companiei "Teleradio-Moldova" capătă o turnură cel puţin palpitantă. Astăzi aflăm că Adela Răileanu a reuşit să obţină câştig de cauză la Curtea de Apel, unde a contestat legalitatea concursului în desfăşurare. Ceea ce înseamnă că pentru o perioadă de timp directorul postului de televiziune Moldova1 va rămâne în incertitudinea interimatului. Din câte ştiu şi Valentin Todercan a contestat acelaşi lucru în instanţă, şi directorul Radio-Moldova a înaintat aceleaşi pretenţii, dar... instanţa nu a reacţionat la fel de categoric, chiar dacă e vorba de legitimitatea aceleeaşi proceduri.

Hm...Straniu...De ce? Că doar nu suntem atât de naivi să credem, că brusc, justiţia noastră s-a "independenţit"!

Ceea ce-mi trece prin cap este următoarea deducţie trăsnită: AIE nu s-a pus de acord asupra viitorului director de televiziune publică. Din informaţia "secretă" despre care vorbeşte tot târgul şi care se strecoară virtiginos din culisele şedinţelor comune ale partidelor din AIE, se ştie că acest post ţine de "ograda" PD. Iar PD îl promovează în postul respectiv pe Valeriu Frumusache, candidat foarte puţin agreat atât de ceilalţi membri AIE, cât şi de unii membri ai CO. Cunoscând modul de a "negocia" al lui Diacov, pot să presupun că el nu concepe să propună pe altcineva (ca şi în cazul lui Boris Focşa) cedând spre binele menţinerii AIE.

Deci, problema a fost "soluţionată" inteligent: d-le Diacov, vedeţi că de fapt noi respectăm înţelegerile în AIE, dar instanţa de judecată, bat-o vina, a hotărât că Adela are dreptate! Nu putem numi acum omul Dvs conform algoritmului nostru! Dar...keep us in tuch!

Gelul de duş(man)

2010-02-02T12:08:00.002+02:00

Nu cred în jelea domnului Tănase, atunci când se tânguie că aşa zisa doamnă Euforie a murit. Editorialul cu pricina seamănă mai mult a mahmureală. Şi a lamentare ipocrită.
De obicei euforia, urmată de regulă de o dezmeticire instantanee ca un duş rece, este o stare proprie tinerilor şi nu face casă prea bună cu înţelepciunea (achiziţie firească a unui formator de opinie înveterat). A fi euforic, iar apoi, brusc, dezamagit de formaţiuni politice (altă dată spălate cu cele mai alese geluri de duş), pentru un formator de opinie e ca şi cum ar cădea în mintea copiilor. Na-ţi jucărica, nu-ţi mai dau jucărica...Na-ţi bani, nu-ţi mai dau bani...De ce?! Pentru că s-a terminat campania electorală! Ah, (respectiv!) a murit euforia, oameni buni! S-a bâhlit gelul de duş,..man! Yo, yo!

Repede despre ce a zis Băsescu la PRO TV

2010-01-27T20:34:00.004+02:00

Comisia privind redobândirea cetăţeniei în cadrul Ministerul Justiţiei român se întruneşte o dată pe săptămână. Analizează cu prioritate dosarele depuse după aprobarea anul trecut a Ordonanţei de Urgenţă cu privire la... Cei care au depus cu ani în urmă dosarele pot spera doar că Agenţia pentru problemele cetăţeniei (care urmează a fi creată) va relua examinarea dosarelor "vechi". Acestea, după cum promite preşedintele României la PRO TV, vor fi examinate în termen de jumătate de an.
În ceea ce priveşte dovada celor 500 de euro necesari pentru a obţine viză lucrurille nu se vor schimba. Doar că România va încerca să obţină pentru cetăţenii Republicii Moldova dreptul de a face o declaraţie pe proprie răspundere că deţine aceşti bani. Dar în acest sens nu există nici o certitudine.
Foarte pragmatic, trag concluzia că nu voi deveni degrabă cetăţean român, că trebuie să-l rog pe Dan să meargă la notar să ne facă invitaţie - mie şi Paulei - că va trebui să depun cei 500 de euro împrumutaţi la bancă şi că va trebui din nou să fac coadă la consulat ca să merg în vizită la feciorul şi nora mea la Bucureşti. Numai mamă să nu fii când ai un hotar tras peste inimă!

Hamlet a întrebat, a întrebat şi...la ce i-a folosit?

2010-01-25T20:46:00.002+02:00

Se vehiculează zilele acestea la ştiri marea desecretizare a unor acte oficiale emise de guvernul Tarlev prin care acesta satisfăcea comanda lui Voronin de a distribui apartamente şoferului său şi primei sale învăţătoare. O "treabă" penală, ce mai! Se vor ocupa, din câte ni se spun, procurorii de această crimă comisă de ex-preşedintele comunist. Acuma eu mă întreb, so? E condamnabil faptul că Voronin a oferit apartamente după bunul plac, dar... şi primarul Chirtoacă a oferit un apartament unor nevoiaşi în cadrul "măsurilor" de PR la emisiunea "Dăruieşti şi câştigi" de la PRO TV. Sau poate învăţătoarea lui Voronin e milionară şi, iată, s-a mai pricopsit cu o avere? Din toată tevatura asta eu înţeleg două lucruri. Unu: în continuare "ai noştri" sunt cicea, iar ai lor sunt "kaka" şi nu se doreşte o evaluare obiectivă a lucrurilor. Doi: nu vom afla mare lucru despre adevăratele crime ale familiei lui Voronin - ni se vor arunca osişoare de genul celui descris şi cam asta va fi cina cea de... informare a cinstitului cetăţean moldovean de factură electorală. De ce? Răspunsul îl găsim în povestea "Scufiţa roşie": trage de sforişoară şi uşa (allias - "groapa comună a politicienilor") se va deschide!

P.S. Acum procurorii audiază martori în cazul "7 aprilie". Minunat! Tatal lui Valeriu Boboc trebuie să ştie cine i-a ucis băiatul! Dar (pe lângă faptul că mă îndoiesc crâncen că se va afla) mă întreb, chiar nu este curioasă actuala guvernare să ştie CINE A ORGANIZAT VANDALIZAREA şi a provocat DELIBERAT dezordinile în masă?!

Caracatiţa

2010-01-22T12:27:00.002+02:00

Aud tot mai multe despre cei doi viitori giganţi (cel puţin asta se poate deduce din "embrioanele" aruncate pe piaţa) ai presei electronice şi sunt tot mai consternată. Ar fi să te bucuri pentru că iată, vom avea şi noi posturi de televiziune de tip occidental, ştirile vor curge gârlă 24 din 24 etc. etc. Totuşi, ceea ce derutează şi trezeşte mari dubii în ceea ce ţine de sireaca libertate de formare a opiniei, este faptul că nu se ştie clar cine e păpuşarul. Adică cine sunt proprietarii, cine sunt fondatorii, cine stă în spatele proprietarilor...Chestii din astea...care ar fi de trecut cu vederea, dacă nu ar fi ESENŢIALE. A cumpărat Plohotniuc Jurnalul? Are acţiuni la Publika? PRIME-ul e în continuare gestionat de acelaşi Plohotniuc? Dacă da, atunci eu mă îngrozesc, pentru că un asemenea colos mediatic poate face orice revoluţie (măcar şi violetă!) în statul pe care-l stăpâneşte. Pe de altă parte, oamenii pleacă şi de la Prime, aşa cum pleacă de peste tot spre Jurnal şi Publica. Deci, nu are cum să-şi taie singur craca de sub picioare! Doar în cazul în care are de gând dă vândă Prime-ul. Cui?

P.S. La Piovra tinereţii mele cu tot cu Cattani e o poveste pentru copii în comparaţie cu Caracatiţa moldovenească, dar măcar suntem în rând cu lumea...

Să fie clar!

2010-01-18T21:08:00.004+02:00

Astăzi câteva persoane m-au întrebat dacă e adevărat că mi-am depus dosarul pentru vreo funcţie de conducere în cadrul companiei "Teleradio Moldova". Una dintre ele, ba chiar două, mi-au "relatat" că de fapt, toată lumea e convinsă că mi l-am depus, acest lucru vehiculându-se cu multă certitudine. Se zice că "mă susţin" unele forţe politice şi e sigur că voi trece, că deocamdată dosarul meu se ţine "la rece" ca să iasa la iveală mai aproape de concursul propriu-zis...

Mă conving a câta oară că sosia mea gândită şi inventată în laboratoarele "opiniei publice" e mereu vie. Ca Lenin, Dumnezeu să-l ierte, dacă poate.

Multe am auzit despre umila mea persoană, mai ales de când m-am aventurat în politică. Nu am răspuns decât în cazuri speciale. Unul dintre acestea este cel enunţat.

Deci, scumpii mei "biografi", consemnaţi următorul fapt: nu am depus nici un dosar pentru Companie, nu am avut nici cea mai anemică intenţie în acest sens. Uno - pentru că am deja un loc de muncă, duo - pentru că am ieşit din politică. Adică - mă simt minunat acolo unde sunt, am de gând să realizez multe proiecte super-interesante acolo; nu aş candida pentru un post care mi-ar limita libertatea de exprimare creativă şi m-ar pune în situaţia unei marionete politice. Am trecut printr-o "râşniţă" prea cumplită, ca să nu realizez preţul libertăţii. Din păcate, cele trei posturi vacante de la Teleradio Moldova rămân a fi subordonate politic şi despre o instituţie publică veritabilă nu putem vorbi nici acum, după schimbarea forţelor politice de la Guvernare.

Apropo, nu e prima dată când se insinuiază că mor de dorul unui post de director de televiziune. Ori eu nu înţeleg nimic în viaţa asta, ori nu sunt "setată" corect, dar am oroare de asemenea funcţii administrative. Mai ales acum, când am scăpat de câteva belele stânjenitoare rău în sensul libertăţii personale, nu-mi bag capul în laţ nici de voie, nici de nevoie. Gata.

O postare rasistă

2010-01-12T11:14:00.001+02:00

Ruşii au interzis importul de carne de porc din Republica Moldova. Criză demografică...

Ţapul de la cur-te

2010-01-10T22:42:00.004+02:00

Această expresie provine din trecutul istoric în care pentru gafele princiare nu era pedepsit făptaşul, ci o persoană special menţinută la cur-te. Adică un "poponar" - în sensul că-şi punea fundul la bătaie de câte ori prinţişorul merita vreo două curele părinteşti. Probabil "ţapul" avea partea dorsală tăbăcită şi asta îl deosebea de alţi trepăduşi cur-teni. După cum sună, cuvântul cur-te o fi provenind tocmai de la aceşti bieţi subiecţi ai ispăşirii. Apropo, în Japonia un şmecher şi-a făcut profesie din vechea meserie de ţap. Pentru 8$ orice persoană supusă unui regim de muncă solicitant poate să dea în el cât pofteşte preţ de un minut pentru a se debarasa de stres. Cică e o chestie profitabilă... Bu-u-n!

Istoria modernă a Republicii Moldova cunoaşte multe cazuri de ţapi ispăşitori la cur-te, chiar dacă nimeni nu şi-a făcut din asta o profesie la modul oficial, statistic vorbind. Tarlev, mai nou Todercan, sunt nume de rezonanţă în domeniu. Cel mai proaspăt este Papuc. Dacă se va găsi vinovat, riscă...bla-bla. Se prea poate (păstrez totuşi tonul rezervat în ideea prezumţiei nevinovăţiei) că Papuc este persoana care este responabilă de atrocităţile care au urmat evenimentelor din 7 aprilie. Dar, dar... Pe mine, ca cetăţean al acestui stat, mă interesează:

1.Cine a dispus tacticile de represiune violentă, că nu a făcut-o Papuc de capul lui...

2.Cine a pus la cale şi a gestionat modul extrem de sistemic în care protestele paşnice au degenerat în vandalism stradal...

Atât vreau să ştiu. Cine e autorul planului "7 aprilie" sau cum s-o fi numit el în dosarul securist. Şi cine i-a zis lui d-nul ministru:"fas!"(stenograma integrală a ultimei dicuţii între factorii de decizie înainte de ordinul propriu zis ar fi şi mai curioasă). Nu neg, Doamne fereşte, curajul tinerilor care au ieşit foarte sincer să protesteze. Dar pun la îndoială sinceritatea acelui prim-prim mesaj aruncat pe Tweeter sau pe unde o fi fost el s(tr)ecurat...

Papuc să răspundă pentru ce a făcut. Dar dacă acesta va fi unicul demnitar tras la răspundere, atunci nu dau doi bani pe justiţia din Republica Moldova. Nu că aş fi dat mai mult altă dată! Asta-i treaba cu ţapii de la cur-te...

Dacă doriţi să participaţi, let me know!

2010-01-06T10:44:00.004+02:00

ASCULTĂ-MĂ!
Concepţie

Emisiunea ASCULTĂ-MĂ! se axează pe câteva aspecte ale comportamentului şi opticii copiilor asupra vieţii. Realizatorii îşi propun să creeze un spaţiu televizat în interiorul căruia copiii şi-ar putea expune nestingherit filozofia lor existenţială, atitudinea faţă de mediul în care cresc şi se dezvoltă, faţă de problemele cu care se confruntă societatea şi să concureze de la egal la egal cu adulţii în vederea aprecierii valorice a noţiunilor propuse, exprimându-şi punctul lor de vedere.
În acelaşi timp emisiunea ASCULTĂ-MĂ! identifică copii înzestraţi cu talente artistice şi de alt gen, copii inteligenţi şi popularizează activitatea lor. În cazurile lipsei unor condiţii adecvate pentru dezvoltarea abililităţilor unui copil talentat, emisiunea îi oferă acestuia suport informaţional pentru acte de caritate din partea telespectatorilor.
O parte componentă a emisiunii este şi sensibilizarea publicului asupra comportamentului ingenuu şi plin de haz al copiilor în momentele lor de inspiraţie. În acest sens sunt montate şi difuzate imagini video trimise de telespectatorii care şi-au filmat copiii în situaţii de maximă sinceritate comportamentală.

ASCULTĂ-MĂ!
Eroii emisiunii
Vedetele emisiunii ASCULTĂ-MĂ! sunt copii inteligenţi sau/şi talentaţi cu vârsta cuprinsă între 3 şi 9 ani inclusiv. Evident pot fi acceptate şi excepţii de vârstă, important este ca personajele filmate, copiii, să manifeste un comportament indus de o educaţie axată pe spiritul libertăţii, dechiderii către tot ce poate oferi viaţa sau talent deosebit pentru diverse activităţi.
Copiii sunt selectaţi fără o preferinţă specială pentru regiunea unde locuiesc. Realizatorii se deplasează pe teritoriul Republicii Moldova pentru filmări de câte ori este nevoie.
Pentru a motiva (explica) unele aspecte, la emisiunea ASCULTĂ-MĂ! (cu intervenţii de scurtă durată) pot fi atraşi psihologi, părinţi, profesori etc. Totuşi, principalii intervievaţi rămân a fi copiii.

ASCULTĂ-MĂ!
Parametri de realizare şi difuzare

Emisiunea ASCULTĂ-MĂ! va fi difuzată la postul de televiziune TV CTC DIXI media în prima jumătate a zilelor de odihnă (sâmbătă sau/şi duminică).
Durata emisiunii în prima serie de realizare (se poate extinde mai târziu în funcţie de acumulare de material) este de 30 minute.
Modul de realizare necesită filmări şi editare ulterioară, emisiunea ASCULTĂ-MĂ! fiind un program înregistrat pe suport video şi pus pe post după montare.
Locaţiile filmărilor sunt studioul DIXI media şi pe teren – acasă la eroii emisiunii.
Emisiunea va fi difuzată săptămânal.
Echipa de creaţie a emisiunii ASCULTĂ-MĂ! este constituită din: realizator şi concomitent prezentator (1 persoană), editor (1 persoană), cameramani (2 persoane), asistent regie (1 persoană), administrator (1 persoană), redactor (1 peroană), conducător auto (1 persoană).
Investiţiile unice sunt făcute în generice (inclusiv burtiere, fundal grafic etc.), scenografie studio şi coloana sonoră a emisiunii.

ASCULTĂ-MĂ!
Perspective

Emisiunea ASCULTĂ-MĂ! ar putea deveni în timp un suport important şi eficient pentru determinarea schimbării opticii dihotomice a unei părţi a populaţiei Republicii Moldova în ceea priveşte educaţia şi atitudinea faţă de copii. Ei nu sunt doar mecanisme biologice care necesită îngrijire (regim alimentar adecvat, haine etc.) şi nu sunt doar subiecte ale dragostei necondiţionate (şi uneori egoiste) parentale. Copiii sunt, în primul rând, personalităţi neafectate încă de mentalitatea de consumator, de rigorile sociale impuse (care limitează uneori absolut nejustificat libertatea de expresie umană), de temerile şi frustrările acumulate pe parcursul vieţii de către adulţi. Emisiunea ASCULTĂ-MĂ! este tribuna copiilor care îşi cer dreptul la libertatea de exprimare şi educă ei înşişi adulţii, amintindu-le prin exemplificare de gândire sinceră şi de obicei pozitivă, că trebuie să se bucure de viaţă.
Pe de altă parte, în RepublicaMoldova adesea complexele părinţilor care luptă mereu pentru supravieţuire distorsionează în timp optica copiilor asupra valorilor existenţiale. Emisiunea ASCULTĂ-MĂ! ar putea realiza (logistic şi cu participare practică) campanii de educaţie prin divertisment la instituţiile preşcolare, campanii de ajutorare a copiilor talentaţi din familii socialmente vulnerabile etc.

Let it be! In 2010.

2009-12-28T20:25:00.006+02:00

Mai sunt trei zile pana la finele anului 2009. Si ca de fiecare data o stare emotionala speciala ne face sa devenim (putin!) copii din nou. Aceasta stare este indusa de (chiar daca nu recunoastem pe fata) tensiunea asteptarii unui miracol. Intotdeauna ne dorim ca anul care vine sa ne aduca ceea ce ne lipseste. Si pentru scurt timp chiar ajungem sa credem ca noaptea de revelion are semnificatia unei anticamere a bunastarii (spirituale, materiale). Dna bunastare ne asteapta dupa ora 00.00 cu o cupa de sampanie. Sigur ne asteapta. Tocmai pe noi. Pe mine. Da, si pe tine, evident! La multi ani, straine!