miercuri, 28 mai 2014

Demonii

             Există în viaţă perioade când taci. Nu scrii, nu vorbeşti, nu te manifeşti în public. Taci... Nu e vorba că nu ai avea ce spune sau că ai uitat alfabetul. Dar nu simţi necesitatea să te exprimi, să te agiţi, să creezi sau să te dai deştept. Probabil, acestea sunt perioade de acumulare. Nu, nu neapărat a cunoştinţelor. Acumulezi nori, spaţii cosmice (micro şi macro), emoţii, maci roşii într-un câmp de rapiţă, săruturi, zâmbete, lacrimi, evenimente, ploi, vise, priviri, respiraţii, îmbrăţişări, dealuri acoperite de păduri seculare... Fără a conştientiza neapărat procesul, în acele perioade de tăcere concomitent... scapi de demoni. Demonii, care întotdeauna trăiesc în tine, niciodată în afară. Un demon nu-ţi poate fi vecin, prieten, duşman sau iubit. Demonul nu poate fi luat de mână, nu poate fi aruncat în pubelă, nu poate fi sărutat ori scuipat. Demonii sunt în noi. Şi, orice am face, ei fac totul împreună cu noi. Se spală pe dinţi, se uită în oglindă, urlă de durere, tremură de frică, urăsc pe cel care ne-a nedreptăţit, beau vin, fumează, o îmbrăţişează pe mama şi râd la glumele neinspirate ale şefului. Ei ne reprezintă, chiar dacă noi negăm asta cu vehemenţă. Ei păzesc o parte importantă din tezaurul moştenit sau dobândit al personalităţii noastre. Ne conving cu argumente mieroase, pline de grijă maternă, că trebuie să-l păstrăm... cu sfinţenie! Să nu-l dăm nimănui, să nu-l deteriorăm, să nu-l transformăm în altceva, să nu ne eliberăm de el. Ei, demonii, trăiesc alimentându-se din acest tezaur şi îl glorifică în vecii vecilor, amin. Paradoxal, dar tezaurul acesta, deşi ne aparţine nouă, este mai mult al lor, al demonilor. Adică, ei îl păstrează în noi, pentru că doar în noi există acel unic loc sigur, de unde nimic nu poate fi extras fie şi cu aplicarea celor mai sofisticate tehnici de jefuire. Acest tezaur demonic este la adăpostul... subconştientului nostru. Subconştient, la care nu avem acces decât dacă depunem un efort conştient, metodic, dedicat. Doar noi ştim formula de deschidere al acestui Sezam. Problema e că şi aceasta se află tot în subconştient... Adică e ca şi cum ştim, dar nu ştim... formula. Demonii au grijă să nu o aflăm niciodată. De fapt, ei au grijă să nu avem nici energie, nici dorinţă, nici cea mai mică tentaţie de a o căuta. Pentru că dacă ne ambiţionăm să găsim formula de deschidere a subconştientului, tezaurul demonic ar putea ieşi de acolo. Nu, nu tot odată, dar în mici porţiuni - una după alta. Aşa este orânduit acest tezaur - comorile pot fi accesate doar pe rând, în funcţie de ceea ce este prescris de biletul de drum. Biletul de drum pe calea cunoaşterii de sine. Pe calea eliberării de complexe, anxietăţi, paternuri - comorile nepreţuite ale demonilor noştri, abundenţa din care aceştia îşi trag respiraţia şi seva. 
                 Evident, comorile demonilor ocupă spaţiu. La unii mai mult, la alţii mai puţin. Cu cât mai bogaţi sunt demonii noştri, cu atât mai grei suntem noi (picioarele ni se adâncesc în pământ şi nu mai simţim nevoia de a merge). Cu atât mai puţin loc avem pentru aripile, care la început cresc în interior. Ele se desfac în lăuntrul nostru ca bobocii de crini şi îşi fac loc doar pe măsură ce ne hotărâm să sacrificăm câte ceva din tezaurul demonilor. Aceştia se supără, fac ravagii, ne conving că nu vom fi capabili să îngrijim crinii, că valorile lor sunt mult mai sesizabile, mai utile pentru noi, că orice aripă-petală este susceptibilă deteriorării într-o lume mizerabilă ca a noastră... şi nu are nici un rost! 
                 Asta se întâmplă în perioadele când taci. Acumulezi. Dar nu înainte de a face loc pentru asta... Cel mai curios lucru este că atunci când tu adormi, epuizat de lupte interioare, demonii dau mâna cu îngerii şi împreună petrec până la ziuă, ridicând cupe cu şampanie în cinstea ta...
             

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu