joi, 6 septembrie 2012

Mihai Ţărnă şi doamna Kronki - istorie de dragoste


Teatrul de revistă „Ginta Latină” şi-a deschis stagiunea ceva mai devreme decât celelalte. Marţi seara. Sinceră să fiu, m-am dus ca să-mi omor timpul, mai ales că stau la cinci minute de mers pe jos. L-am cunoscut pe regizorul Mihai Ţărnă la festivalul „Cronograf”, ediţia curentă, şi mi-a creat impresia unui om foarte delicat, inteligent şi... introvert. Mă gândeam chiar: de unde atâta „subţirime” în el... Nu seamănă deloc cu ceilalţi membri mult mai „grei” ai familiei sale. M-am bucurat că s-a apucat să monteze la noi şi bănuiam că spectacolul va fi condimentat cu tot felul de trucuri şi chichiţe tehnice – lucruri mai rar utilizate în scenografia noastră autohtonă. Din lipsă de cunoştinţe, dar în primul rând, din lipsă de bani, probabil. Nu m-am înşelat – efectele scenice au fost remarcabile – praf, care curgea din tavan la fiecare deschidere a uşii de la intrare, bucăţi de plafon căzute la momentul „oportun”, ninsoare abundentă după geamurile mari etc. Dar, evident, asta nu ar fi salvat un spectacol prost. Dacă ar fi fost prost.
            Piesa „My darling Missis Kronki” de dramaturgul american John Patrick a fost selectată pentru această montare în premieră şi cred că nu se putea alege un text mai potrivit. În situaţia când, deşi suntem sătui de politică, ea guvernează toate manifestările noastre publice (fie că înjurăm cu prietenii la bucătărie, fie că ne gudurăm pe lângă mai marii zilei la serviciu); în situaţia când, deşi mergem la biserică pentru a fi în rând cu lumea, nu mai credem în nimeni şi nimic; în situaţia când, deşi vrem să avem de toate (inclusiv să fim iubiţi de prinţi şi prinţese), nu sacrificăm un minut sau un bănuţ pentru cel care are mai multă nevoie de ajutor; în această situaţie generală care prevesteşte o criză globală de proporţii incomensurabile cu micile noastre probleme de care ne plângem zi de zi... tăbărăşte „franţuzul” Mihai Ţărnă peste noi şi ne-o pune în faţă pe... missis Kronki...
            Missis Kronki e o văduvă, care şi-a pierdut fiica într-un accident de maşină. Trăieşte (cu pisoiul său) de azi pe mâine, cu ceea ce culege de prin tomberoane, într-o casă gata să cadă peste ea. Subiectul piesei e cât se poate de banal – peste ea dă o gaşcă din trei inşi - cerşetori şi tâlhari (roluri interpretate de Ion Munteanu, Dana Rusu-Ciobanu, Alex Rusu), care o conving  prin minciună să-şi facă asigurare de viaţă şi să-i includă ca beneficiari ai sumei de 50.000 de dolari SUA, în caz de deces. Problema e cum s-o omoare mai bine după asta. Fie că-i cade tavanul în cap, fie că dă o maşină peste ea... În tot acest răstimp doamna Kronki nu bănuieşte nimic, îi tratează cu multă afecţiune pe toţi şi se bucură cu ingenuitate copilărească de faptul că locuinţa ei este plină, că îşi poate manifesta grija şi afecţiunea faţă de nişte oameni pe care, apriori, îi consideră minunaţi. Chiar şi atunci când aceştia se îmbrâncesc, înjură şi relaţionează între ei în cel mai vulgar mod, bătrâna îi admiră sincer şi nu mai ştie cum să le facă pe plac. Nu cere nimic în schimb. De ce? Pentru că missis Kronki e personificarea iubirii necondiţionate. Iar acest gen de dragoste este forţa magică prin care minunile se produc mereu în jurul nostru. Nu, nu devenim milionari, fii de regi sau politicieni de top. Devenim ceea ce suntem prin intenţia divină  - oameni.
            Eroina centrală a piesei lui John Patrick a „murit” pe scenă de câteva ori, apropiindu-le împlinirea visului necugetat celor trei complici. Şi de fiecare dată ei şi-au dorit tot mai puţin ca ea să moară cu adevărat. Iubirea ei, chiar dacă ei nu realizau asta, îi transforma în fiecare zi câte puţin. Devenea indispensabilă.
            Fiecare dintre noi îl are pe Dumnezeu, dar şi pe Demon în inima lui. Doar sfinţii reuşesc să se dezică definitiv de cel din urmă. Dihotomia este un termen inaplicabil firii umane şi acest lucru este extrem de bine relatat în subiectul piesei. Toţi suntem la fel, în sensul acesta şi judecarea celuilalt e doar un mod de a persevera în frustrare. Aşa că doamna Kronki nu judecă, ci iubeşte. Iubeşte până la asumarea suicidului în ideea de a le oferi, în sfârşit, celorlalţi ceea ce şi-au dorit de la bun început. Iată că nici doamna Kronki nu este o sfântă... Dar, tentativa fiind nereuşită, ea a ştiut să ierte orice manifestare demonică a celor trei. Ba chiar şi a poliţistului (Nicu Ţărnă), care, brusc a făcut ceea ce nu aştepta nimeni de la el – s-a identificat cu cel rău imediat ce a ştiut că poate să se îmbogăţească. Doamna Kronki a stăruit insistent şi perseverent asupra părţilor pozitive ale celorlalte patru personaje şi a reuşit să-i transforme în ultimă instanţă.
            După spectacol am mers acasă cuprinsă de un sentiment purificator. Am mers încet, pentru că nu doream să-l pierd. Ci să mă întăresc în el. Dacă ar înţelege fiecare că valoarea unică a acestei lumi este iubirea... ne-am apropia mai mult de ceea ce căutăm cu disperare. Doar că iubirea necondiţionată este o muncă asiduă pe care poţi să ţi-o asumi doar acceptând un sacrificiu zilnic. Şi asta e calea...
            Cred că mesajul piesei lui John Patrick este providenţial în sensul supravieţuirii noastre ca umanitate. Glorie celor care au ales-o pentru noi, spectatorii! Şi plecăciune în faţa minunatei actriţe care s-a identificat cu missis Kronki (Lilia Bejan), adorabila doamnă pe care nu ne rămâne decât s-o descoperim în fiecare dintre noi. 

Un comentariu:

  1. puteti va rog sa spuneti cum se numesc cintecele care sunt in piesa?

    RăspundețiȘtergere