Doamne, te rog să "contabilizezi" şi asta atunci când Ecaterina va veni s-o judeci...

Am aflat despre moartea Ecaterinei Balan prea târziu. Aseară. Nu am avut timp să-mi iau rămas bun de la ea. Dar mă gândesc că anume asta şi-ar fi dorit: să ne amintim de ea altfel decât prohodită. 

Când am venit la televiziune aveam nouăsprezece ani şi nu înţelegeam nici eu cum de s-a întâmplat să trec concursul de crainici. Ştefan Culea şi Ecaterina Balan erau monştrii sacri care m-au întâmpinat, evident nu o mare doză de scepticism. Eram prea timidă, sâsâiam, înmuiam dizgraţios "n"-ul din cuvântul "ministru" şi mă făceam pete roşii de câte ori aveam emoţii. 

Eu cu Șefan Culea
din păcate, nu am nicio poză cu Ecaterina Balan

Ştefan Culea "m-a terorizat" vreo jumătate de an, insistând asupra dicţiei, dar mai ales asupra capacităţii mele de rezistenţă psihologică. Apoi mi-a dat drumul pe sticlă. Cel mai des eram în turul doi, închizând staţia hăt după miezul nopţii. Aveam trac de fiecare dată şi orice apariţie la ecran era un şoc pe care trebuia să învăţ a-l depăşi. 

În curând toată lumea a înţeles că sunt însărcinată (între timp mă măritasem) şi prea puţini s-au arătat entuziasmaţi că abia am venit (uite la dânsa!) şi deja plec în concediu de maternitate. Oh, prin ce dileme am fost nevoită să trec! 

Şi recunoştinţa mea pentru Ecaterina Balan nu va fi niciodată în măsură să compenseze suportul pe care mi l-a acordat atunci. M-a susţinut ferm şi cu multă căldură în acelaşi timp. Atunci am cunoscut-o de fapt dincolo de alura de vedetă. Abia atunci am sesizat câtă blăndeţe ascunde vocea ei: "nu asculta pe nimeni, copilul acesta e tot ce poţi avea mai scump pe lume!" 

Acum când mă uit la băiatul meu, drag mie pănă la Domnul şi înapoi, zăresc undeva pe o proiecţie numai de mine văzută, zâmbetul calm al Doamnei Ecaterina. Dumnezeu s-o odihnească!